marți, 15 decembrie 2009
Amour incognito...mais pas pour longtemps
Putin peste 24 de ore si o sa-mi iau zborul spre Paris.
Timpul se joaca cu nervii mei de prin septembrie incoace.Mi-a furat patru luni de zile fara sa-mi lase niciun ragaz.Patru luni in care am retrait idila noastra.Patru luni in care am concentrat clipele cele mai de pret din povestea noastra de doi.
Patru luni in care mi-ai imbalsamat patul cu trupul tau,fiinta-mi cu mireasma ta...
Patru luni in care fiecare dimineata imi daruia mierea buzelor tale doar sa ma trezesc.
Patru luni in care am deschis si am inchis usi in urma ta.
Si dupa patru luni ingenunchez la portile sufletului tau cerandu-mi iertare pentru greselile din viata mea de muritor...pentru clipele in care nu am putut fi alaturi de tine cand ai avut nevoie...pentru capriciile mele de copil rasfatat care au camuflat in parul tau fire albe.
Nu regret decat ca sarbatorile de iarna nu o sa mai aiba aroma ta...
Te iubesc.
luni, 14 decembrie 2009
Dor
Poate ai aflat pînă acum că nu mai sînt. Înainte de a pleca în necunoscut voiam să-ţi vorbesc, să-mi deschid pentru ultima dată inima înaintea ta, dar mi-a fost greu, foarte greu. De aceea am ales calea scrisului, mult mai lesnicioasă, cînd poţi spune tot ce te doare, fără să te întrerupă nimeni.
Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vinovată faţă de tine, da ― vinovată... Îmi recunosc deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovată fiindcă te-am înşelat, aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că am nutrit nebunescul gînd de a te înşela.
Să nu-ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce bun? În faţa veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvîrşite, pe care nu ţi-o dă decît spovedania sinceră, deznădăjduită. E ceea ce se întîmplă cu mine, acum ― în pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la început.
Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie cînd nu te-am iubit decît pe tine?
Mereu mă osteneam să-ţi plac, să fiu aceea pe care o căutai şi, cu cît voiam mai mult, cu atît mi se părea că eram mai puţin. Ai să zîmbeşti cînd ţi-oi mărturisi că de cînd am fost a ta mă simţeam mai bună pînă şi cu mine însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea persoană.
Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar părea o născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, om ridicat din umeri zîmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de total, numai o singură dată în viaţă?
Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.
Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am îndurat după aceea.
Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decîtmine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pemine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.
La fel s-a întîmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la rostogolul meu în neant. Nu-mi dau seama dacă acest rostogol a început atunci cînd tu, sătul de iubire, ai provocat ruptura sau cînd, chinuit de remuşcări, te-ai întors pocăit? Chestiunea n-are importanţă. E sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a încolţit un gînd feroce de răzbunare. Nu te mira, ai citit bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste.
Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, şi dovada cea mai bună e că-mi dădusei numele. Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult de cînd nu mi-a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. Nu, toate ne lăsăm duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. Pe oricare femeie, în condiţii identice, dacă o părăseai vremelnic, ca s-o iei, după aceea, de nevastă, i s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat cît se poate de normal. Numai cumine a fost altfel. Nu puteam accepta umilinţa unei părăsiri atît de jignitoare. Ei bine, mîndria mea, crunt strivită cu călcîiul, m-a împins să mă răzbun. Rana pe care mi-o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări.
Niciodată n-o să-ţi dai seama cît am suferit de pe urma gestului tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cît am fost de mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a deznădejdii, s-a ivit sarcina.
Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea, ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-aş fi putut să-i supravieţuiesc. Mă hotărîsem încă de atunci să-mi ridic viaţa şi nu era decît o chestiune de zile ca să ajung la faptă, cînd ai reapărut. Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n-ar fi fost sarcina? În ruptul capului,dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. Ţi-am spus că am întîlnit din întîmplare pe tînărul acela cu care m-ai văzut vorbind în holul hotelului Palace. Şi pentru că am adus vorba de el, să-ţi povestesc cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum îţi spusesem, pentru a evita explicaţiile, ci cu doi ani înainte, într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunoşti) unde făcusem o excursie de cîteva zile prin munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure în compartiment cînd, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în acelaşi vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O colegă mucalită ne-a propus să ne batem puţin joc de el dîndu-ne drept studente grecoaice venite să viziteze ţara. Puţin cam naiv el a crezut. Nu-ţi spun ce conversaţie s-a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stîngaci, ce rîsete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Colegele mele să moară de rîs! gata, l-ai prins în laţ...! În Gara de Nord, cînd ne-am despărţit, mi-a sărutat de cîteva ori mîna. Era tare trist. Asta a fost absolut tot, adică un simplu şi inocent joc.
La Constanţa, cînd m-a revăzut, i-am spus că sînt logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. Abia cînd ne-am întîlnit a treia oară a aflat adevărul, că nu eram nici grecoaică, nici logodită. De atunci mă aştepta ore întregi într-o bodegă din faţa casei, pîndind să ies în oraş ca să mă vadă şi să-mi vorbească. De cîte ori nu mi-a propus să ne căsătorim! M-ar fi luat, sînt sigură, chiar dacă i-aş fi mărturisit că sînt însărcinată. De ce să-ţi ascund: mă iubea tînărul şi nu era o partidă de dispreţuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat în acea împrejurare grea. N-am primit tot din cauza mîn-driei mele tiranice. Nu mi-aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu pe care viitorul soţ putea s-o exploateze mai tîrziu în favoarea sa. Preferam să rămîn nemăritată toată viaţa decît să... (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luîndu-te în condiţiile acestea, la fel îmi călcam mîndria. Pentru bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii mei. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei acceptări, ca să răbufnescă mai tîrziu cu o putere mult sporită.
Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întîmple aşa. Dacă îmi trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. El mi-ar fi polarizat gîndurile şi simţirea asupră-i şi m-aş fi destinat iubirii şi creşterii lui. Nu s-a întîmplat aşa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil, orice piedică din drumul răzbunării.
Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu datorită hazardului, ci din voinţa mea. I-am telefonat. Nu ştia că "grecoaica" se măritase între timp ― a aflat-o ceva mai tîrziu. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Ori de cîte ori îl întîlneam, devenea stîngaci ca un adolescent. Mi-a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care presupunea, oricum, o distincţie sufletească.
Ce raţiune aveau aceste întîlniri discrete? Ei bine, voiam să-l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era omul cel mai indicat, pentru că ştiam cît sînge rău îţi făcea, cum îl urai şi te temeai de el.
Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă căsători cu el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, scena care avea să se desfăşoare: într-o seară, la cină, ai fi găsit numai un tacîm la masă. Întrebare: "Ce înseamnă asta? Tu nu mănînci?" Răspuns: "Eu iau masa în oraş". "Unde? Cu cine?" ... Şi aici, trăsnetul: "Cu viitorul meu soţ! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!"
Cît doream, cît îmi trebuia revolta, deznădejdea, gelozia ta. Toate astea laolaltă...
Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, să divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l iubeşti, numai de dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai puternic decît mine. Dar motivul nu interesează; important este numai gîndul că te stăpîneşte. Cînd la mine s-a pîrguit acest gînd, nimic n-a mai putut să mă împiedice de a-l pune în aplicare. Principalul se îndeplinise.
Văzînd încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala şi-mi vorbi. Mă îndema să divorţez, să devin soţia lui, să punem capăt acestei situaţii neclare. Îi strîngeam mîna încetişor: "Ei bine, voi fi a dumitale, ţi-o făgăduiesc, încă un bob zăbavă..."
Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc, ziua răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, care m-a păscut din leagăn, vru altfel, şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de joc.
În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina pînă la pădurea Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru că putea să ne vadă cineva, ci pentru că nu-mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. El stărui şi puse atîta căldură încît împotrivirea mea începu să se clatine. Poate tot n-aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. În faţa faptului împlinit, n-am mai avut încotro.
Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf, vrînd să ocolească o trăsură, făcu un viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat. M-am trezit în spital, uluită, îngrijorată. Nu-mi păsa de piciorul fracturat, nu mă dureau rănile! Mă înspăimîntam de tine, de Alexa, de scandal.
Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ, eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa.
Nu m-ai întrebat ce s-a întîmplat, cea a fost între mine şi el. Erai prea mîndru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun să mă întrebi cînd dinainte credeai că ştii răspunsul? Cînd te aşteptai că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce pentru tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îţi mărturisesc însă acum cînd sînt sigură că mă crezi:
Ei bine, află că relaţiile mele cu el, nu numai pînă în ziua accidentului, dar chiar pînă în ziua nunţii, au fost din cele mai corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mîndria mea nu i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş reproşa nu-i decît faptul că i-am acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun planul în aplicare?
După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş putea afirma că limpezirea de care vorbesc, în loc să înlăture catastrofa, a provocat-o.
Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pierdusem, cît preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce-l pierdem. Despărţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi-am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam.
Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.
Ce s-a întîmplat cu mine, ce pînză mi s-a pus dinaintea ochilor încît n-am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într-adins pleoapele că să nu văd decît ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puţin decît trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred.
Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai părăsit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară, asemeni milioanelor de vieţuitoare ale pămîntului menite să înlesnească circulaţia materiei în natură ca, după despărţire, să-mi apari altul, în întregime altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă te născusei a doua oară. Pînă şi micile tale defecte deveneau acum calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele.
Cît erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni cînd mi-ai dăruit casa care trebuia să fie a amîndurora. Cine ar fi făcut un gest atît de mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi, mai tîrziu, cînd l-ai scăpat pe el de rigorile legii cu preţul atîtor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum ţi-ai riscat situaţia pentru a-ţi respecta cuvîntul pe care mi-l dădusei.
Cîteodată această revărsare de generozitate mă revolta. Mai precis: mă durea. Găseam însă repede o consolare. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de care nu-l mai leagă nimic? Nu, nu-i sînt încă străină, el tot mă iubeşte. Dacă nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gînganie, iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă.
Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza nenorocirii mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bietul! În realitate n-avea nici o vină. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să fiu mulţumită, era îndatoritor cu mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice altă femeie. Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ de suferinţe. Degeaba!
În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. Odată, într-o seară, mi-a spus-o. Bineînţeles, am tăcut şi asta a fost o confirmare pentru amîndoi. Ce era să facă? Mi-a mai spus: dacă vrei să-ţi refaci căminul, n-am dreptul să mă împotrivesc.
M-a mişcat, de ce aş minţi? Îmi părea rău, era bolnav, slăbise mult şi, căutînd o evadare, căzu în patima jocului. Într-adevăr, bărbaţii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia, trebuia mai întîi să-i iubeşti, să simţi ceva pentru ei. Eu nu reuşeam să-i preţuiesc delicateţea sufletească decît rece, raţional, ceea ce era egal cu zero.
Da, este adevărat că în cei doi ani cît a durat această nouă căsnicie n-a fost zi în care gîndurile mele să nu fie în preajma ta, lîngă tine.
(Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între lucrurile mele, în casa dragostei noastre? O parte ddn fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor, eram prezent în fiecare bucată de grădină, teiul îi vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost)
Citeam articolele tale din ziare, îţi urmăream activitatea, des-cosînd pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. Cînd n-aveam fapte noi, coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie sărbătorile iubirii noastre. N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din calendar.
Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa, plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol, frenetica noastră bucurie de viaţă cu rîsul ei nepotolit, vizita micuţei cinteze care ne-a făcut atîta bucurie ― şi, desprinsă de realitate, surîdeam trecutului. Parcă numai astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor osîndiţi la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi apariţia ta), dar espadon-grille, dar păsărelele din bazar, şi Journal d'Orient? Dar cîte altele toate!
Cînd am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un plîns sfîşietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plîns atîta. De bucurie că ai ajuns atît de sus sau de durere că nu mai erai ăl meu? Poate şi de una şi de alta. Am înţeles, mi-o spunea toată fiinţa, că şi asta ai făcut-o pentrumine . Ştiai cît de mult doream să ajungi profesor universitar. Şi cum te-am jignit în seara aceea, cînd după conferinţa lui Tîrnoveanu îţi spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns profesor ca el, dar că nu... voiai. Iată, ajunsesei. Mi-ai dovedit că erai capabil să ajungi.
Doamne, cîte lacrimi am vărsat în ziua aceea. De cînd sînt n-am plîns atîta. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărîri nestrămutate. M-am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit, să-ţi cad la picioare rugîndu-te să mă ierţi, sau numai să te văd şi să mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea aşa de covîrşitor, încît mîndria, despotica mea mîndrie, rămînea mută, nu mai avea un cuvînt de spus. Nu-mi păsa orice s-ar fi întîmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despremine. N-aveai decît să mă respingi, îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape şi să-ţi sorb aerul. Atît!
Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbecăiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasă. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi cînd părea de neînchipuit şi ireparabil să lipseşti în ceasul acela, m-a invadat o descurajare vecină cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am sprijinit de gardul curţii să nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebună de a muri. M-am culcat jos pe caldarîmul rece, cu o voluptate smintită ca să sfîrşesc acolo, pe unde treceam atît de fericita altădată, ca să mă găseşti fără suflare cînd te vei întoarce din oraş. Aveam credinţa nestrămutată că poţi să-ţi ridici viaţa şi fără ajutorul unei arme, ci numai cu voinţa de a muri. Poate că reuşeam pînă la urmă dacă nu mă descoperea o bătrînă. S-a aplecat asupra mea, m-a ridicat de jos, crezîndu-mă leşinată. Un bărbat, caretrecea pe trotuar i-a venit în ajutor. Amîndoi m-au urcat într-o maşină şi aşa m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am mai avut curajul să revin, şi nici în zilele următoare, niciodată...! Cu toate astea cînd ai ţinut lecţia de deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori, pînă în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de acolo. Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atît de numeros... La început mi-a fost teamă să nu-ţi pierzi şirul şi odată, cînd ai făcut o pauză lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m-ai zărit şi de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă strîng, să mă fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. În fine, a trecut şi asta. Fără' să vreau am surprins o frîntură din conversaţie: două studente din faţa mea vorbeau despre tine. Una spunea: "Ce dascăl simpatic, seamănă leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?" Cealaltă a răspuns: "Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat". Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că eu sînt soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce-mi furaseră din trecutul tău, precum şi pe cele dupămine care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu altădată al meu.
Ceva mai tîrziu, cînd s-a întîmplat năpasta cu banii aceia luaţi de el şi am venit la minister să-l scap de rigorile legii, ce frumos şi mîndru mi-ai apărut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori pînă lamine, că nădejdea într-o întoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg măcar cu atîta, să-mi potolesc gura arsă. Ce slabă m-am arătat! Mi s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit că-ţi aranjez cravata. Tot era ceva. Stăteai aşa de aproape, încît ţi-am respirat aerul!...
(Aveam, aşadar, dreptate, cînd mi se păruse ca şi cu Mihaela s-a petrecut acelaşi lucru.)
O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coaie, strigîndu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre.
Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. Ce spun ― nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te' îngrijesc zi şi noapte, să nu mă dezlipesc de căpătîiui tău, să te fac bine cu dragostea mea. Sau să omori pe cineva, să te închidă, iar eu să stau cu tine în celulă ani de-a rîndul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mirceşti.
Mă băteau şi alte gînduri la fel de absurde şi chiar stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, înduram chinuri cu carul. Dar nu mă dezbăram de ele, cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adînc în viciu. Cînd nu te poţi înfrîna înseamnă că ai pierdut cîrma şi pluteşti la întîmplare, în voia valurilor. Nu mai eram stăpînă pemine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de sclavă a ta, dacă... dacă nu-mi dădeai lovitura de graţie.
...În ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un model de dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o găsesc acasă, totuşi am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, îmi atrase atenţia. Ce-i asta? L-am luat în mînă, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la nunta ta cu Cici.
Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. Camera a început să fugă de sub picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, fără cunoştinţă. Cînd s-a întors Alexa, nu-mi venisem încă în fire. Îngrijorată, m-a luat în braţe, m-a scuturat, mi-a dat ceva de băut. "Ce ai, ce s-a întîmplat?"
"Nu ştiu, mi-a venit o ameţeală mare". Ce-aş fi putut să-i spun? Voia să cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume nu sînt în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă descompusă, clătinîndu-mă ca un om beat. Cînd puneam piciorul pe trotuar, mi se părea ciudat că nu se scufundă pămîntul cu mine. Eram frîntă de oboseală, deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură... singură... Toată lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toţi. Poate şi eu plecasem dinmine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez jos, pe bordura trotuarului, dar continuam să merg; prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. Ce cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de-o aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se apropie demine . Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi clipă, am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încît în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea trăsăturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate exageram, fiindcă eram plină de tine, totuşi asemănarea părea de necrezut. N-am aşteptat decît să-mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui, ca cea din urmă prostituată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o justificare a gestului. Oricum, voiam să gust voluptatea propriei mele decăderi.
Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.
Nu ţi-aş fi povestit această întîmplare, dacă de la început nu-mi impuneam linia unei sincerităţi nude. Admiţînd că aş fi ascuns-o, s-ar fi schimbat ceva din destinul meu?
Am intrat amîndoi într-un local, primul ieşit în drum. Puţin îmi păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă mă recunoştea cineva. Da, să se ducă vestea că sînt o desfrînată! Din păcate nu erau decît figuri necunoscute. Ne-am aşezat la o masă unul lîngă celălalt. El a început, exuberant, o conversaţie simplistă, fără nivel, debitînd lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l aud, îmi zgîrîia urechile. I-am spus:
"Taci! Lasă-mă doar să te privesc".
El rîse vulgar, zgomotos:
"Ei drăcie! N-o să stăm muţi!"
"Te rog mult!"
Mă privi lung, nedumerit de insistenţa mea, apoi ridică din umeri:
"Eşti ciudată, ma parole!"
În clipa aceea, orchestra execută L'invitation à la valse. N-am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într-atît îmi păru de neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Era aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintîi întîlnire a noastră, acolo sus, la mansardă, după miezul nopţii, strînşi unul lîngă celălalt, cu mîinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni, şi-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe care îl trăisem noi doi. Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strînsă, uitînd unde mă aflam. Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor... Plîngeam cu toată fiinţa... Tot ce rămăsese viu înmine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi.
Cînd a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura în care mă angajasem. Atunci s-a întîmplat ceva uluitor: mi s-a părut că masa noastră a luat foc, că localul în care mă aflam se aprinsese din toate părţile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că am simţit în nări mirosul de fum. Am ţîşnit pe uşă ţipînd de spaimă. Nici acum cînd îţi scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate făceam primul pas în nebunie sau... (urmează cîteva rînduri şterse atît de violent, încît hîrtia fusese ruptă.)
Se sfîrşise cu mine! Cît timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentrumine acest gînd constituia o mîngîiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gîndeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adîncul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam.
Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna şi nepreţuita mea prietenă!
Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să înţelegi niciodată năpraznica mea durere. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile din ţară, de pe glob, din întreg sistemul solar, afară de una singură: de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu, oricît de cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborît! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru că m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibilităţii: în mîndria mea. Am încercat să-mi adun gîndurile răscolite de grozăvia acestei năpaste. Cu neputinţă! Cu neputinţă!!!
Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atît răul. Şi apoi de ce m-ai ajutat şi te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat necontenit atîtea dovezi de dragoste?
Mă gîndeam-cu spaimă că s-ar putea să vă întîlnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din ochi, conversînd intim; ea rezemîndu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere.
Am vrut să fug de voi, şi gîndul acesta m-a stăpînit un timp. Să plec undeva departe, în alt colţ de pământ, în străinătate, oriunde! Să vînd tot şi să plec. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. "Une autre vie! Une autre vie!" cum striga odinioară M-me de Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut. Prea tîrziu! Mă simţeam legată de casă, încătuşată de pămînt şi obosită, obosită, obosită... Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă, să nu se mai sfîrşească. O odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decît moartea. Căci de atîtea ori viaţa e mult mai grtd decît moartea.
O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? O dragoste coup de foudre, ca aceea dintre Romeo şi Julieta. De ce n-a venit?
De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atît de tragică?
Plec mutilată de pe lumea asta, înfrîntă definitiv. Nu ştiu, dar unii oameni sînt sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sînt dintre aceia. Nu mă plîng! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi.
Odată, sînt mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La vîrsta aceea n-am înţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decît actul de naştere al acelei iubiri negre care sfîrşeşte cu moarte. Sînt sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămînt, dar tot pe atît de adevărat că nici nu l-ai putut împiedica.
Rămîi cu bine, dragul meu! Iartă-mă dacă aceste rînduri iţi vor tulbura clipele de beatitudine cu... (scrisese probabil Cici dar s-a răzgândit şi a şters durerosul nume). N-am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea îţi vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.
Încă o dată rămîi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, încît îmi spuneai copleşit: "Nebuno lasă-mă, mă înăbuşi.'" ― şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-am omorît atunci? De ce n-am murit împreună?
Aimée a ta.
Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vinovată faţă de tine, da ― vinovată... Îmi recunosc deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovată fiindcă te-am înşelat, aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că am nutrit nebunescul gînd de a te înşela.
Să nu-ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce bun? În faţa veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvîrşite, pe care nu ţi-o dă decît spovedania sinceră, deznădăjduită. E ceea ce se întîmplă cu mine, acum ― în pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la început.
Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie cînd nu te-am iubit decît pe tine?
Mereu mă osteneam să-ţi plac, să fiu aceea pe care o căutai şi, cu cît voiam mai mult, cu atît mi se părea că eram mai puţin. Ai să zîmbeşti cînd ţi-oi mărturisi că de cînd am fost a ta mă simţeam mai bună pînă şi cu mine însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea persoană.
Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar părea o născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, om ridicat din umeri zîmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de total, numai o singură dată în viaţă?
Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.
Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am îndurat după aceea.
Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decîtmine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pemine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.
La fel s-a întîmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la rostogolul meu în neant. Nu-mi dau seama dacă acest rostogol a început atunci cînd tu, sătul de iubire, ai provocat ruptura sau cînd, chinuit de remuşcări, te-ai întors pocăit? Chestiunea n-are importanţă. E sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a încolţit un gînd feroce de răzbunare. Nu te mira, ai citit bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste.
Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, şi dovada cea mai bună e că-mi dădusei numele. Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult de cînd nu mi-a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. Nu, toate ne lăsăm duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. Pe oricare femeie, în condiţii identice, dacă o părăseai vremelnic, ca s-o iei, după aceea, de nevastă, i s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat cît se poate de normal. Numai cumine a fost altfel. Nu puteam accepta umilinţa unei părăsiri atît de jignitoare. Ei bine, mîndria mea, crunt strivită cu călcîiul, m-a împins să mă răzbun. Rana pe care mi-o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări.
Niciodată n-o să-ţi dai seama cît am suferit de pe urma gestului tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cît am fost de mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a deznădejdii, s-a ivit sarcina.
Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea, ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-aş fi putut să-i supravieţuiesc. Mă hotărîsem încă de atunci să-mi ridic viaţa şi nu era decît o chestiune de zile ca să ajung la faptă, cînd ai reapărut. Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n-ar fi fost sarcina? În ruptul capului,dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. Ţi-am spus că am întîlnit din întîmplare pe tînărul acela cu care m-ai văzut vorbind în holul hotelului Palace. Şi pentru că am adus vorba de el, să-ţi povestesc cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum îţi spusesem, pentru a evita explicaţiile, ci cu doi ani înainte, într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunoşti) unde făcusem o excursie de cîteva zile prin munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure în compartiment cînd, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în acelaşi vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O colegă mucalită ne-a propus să ne batem puţin joc de el dîndu-ne drept studente grecoaice venite să viziteze ţara. Puţin cam naiv el a crezut. Nu-ţi spun ce conversaţie s-a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stîngaci, ce rîsete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Colegele mele să moară de rîs! gata, l-ai prins în laţ...! În Gara de Nord, cînd ne-am despărţit, mi-a sărutat de cîteva ori mîna. Era tare trist. Asta a fost absolut tot, adică un simplu şi inocent joc.
La Constanţa, cînd m-a revăzut, i-am spus că sînt logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. Abia cînd ne-am întîlnit a treia oară a aflat adevărul, că nu eram nici grecoaică, nici logodită. De atunci mă aştepta ore întregi într-o bodegă din faţa casei, pîndind să ies în oraş ca să mă vadă şi să-mi vorbească. De cîte ori nu mi-a propus să ne căsătorim! M-ar fi luat, sînt sigură, chiar dacă i-aş fi mărturisit că sînt însărcinată. De ce să-ţi ascund: mă iubea tînărul şi nu era o partidă de dispreţuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat în acea împrejurare grea. N-am primit tot din cauza mîn-driei mele tiranice. Nu mi-aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu pe care viitorul soţ putea s-o exploateze mai tîrziu în favoarea sa. Preferam să rămîn nemăritată toată viaţa decît să... (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luîndu-te în condiţiile acestea, la fel îmi călcam mîndria. Pentru bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii mei. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei acceptări, ca să răbufnescă mai tîrziu cu o putere mult sporită.
Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întîmple aşa. Dacă îmi trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. El mi-ar fi polarizat gîndurile şi simţirea asupră-i şi m-aş fi destinat iubirii şi creşterii lui. Nu s-a întîmplat aşa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil, orice piedică din drumul răzbunării.
Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu datorită hazardului, ci din voinţa mea. I-am telefonat. Nu ştia că "grecoaica" se măritase între timp ― a aflat-o ceva mai tîrziu. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Ori de cîte ori îl întîlneam, devenea stîngaci ca un adolescent. Mi-a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care presupunea, oricum, o distincţie sufletească.
Ce raţiune aveau aceste întîlniri discrete? Ei bine, voiam să-l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era omul cel mai indicat, pentru că ştiam cît sînge rău îţi făcea, cum îl urai şi te temeai de el.
Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă căsători cu el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, scena care avea să se desfăşoare: într-o seară, la cină, ai fi găsit numai un tacîm la masă. Întrebare: "Ce înseamnă asta? Tu nu mănînci?" Răspuns: "Eu iau masa în oraş". "Unde? Cu cine?" ... Şi aici, trăsnetul: "Cu viitorul meu soţ! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!"
Cît doream, cît îmi trebuia revolta, deznădejdea, gelozia ta. Toate astea laolaltă...
Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, să divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l iubeşti, numai de dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai puternic decît mine. Dar motivul nu interesează; important este numai gîndul că te stăpîneşte. Cînd la mine s-a pîrguit acest gînd, nimic n-a mai putut să mă împiedice de a-l pune în aplicare. Principalul se îndeplinise.
Văzînd încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala şi-mi vorbi. Mă îndema să divorţez, să devin soţia lui, să punem capăt acestei situaţii neclare. Îi strîngeam mîna încetişor: "Ei bine, voi fi a dumitale, ţi-o făgăduiesc, încă un bob zăbavă..."
Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc, ziua răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, care m-a păscut din leagăn, vru altfel, şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de joc.
În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina pînă la pădurea Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru că putea să ne vadă cineva, ci pentru că nu-mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. El stărui şi puse atîta căldură încît împotrivirea mea începu să se clatine. Poate tot n-aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. În faţa faptului împlinit, n-am mai avut încotro.
Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf, vrînd să ocolească o trăsură, făcu un viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat. M-am trezit în spital, uluită, îngrijorată. Nu-mi păsa de piciorul fracturat, nu mă dureau rănile! Mă înspăimîntam de tine, de Alexa, de scandal.
Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ, eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa.
Nu m-ai întrebat ce s-a întîmplat, cea a fost între mine şi el. Erai prea mîndru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun să mă întrebi cînd dinainte credeai că ştii răspunsul? Cînd te aşteptai că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce pentru tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îţi mărturisesc însă acum cînd sînt sigură că mă crezi:
Ei bine, află că relaţiile mele cu el, nu numai pînă în ziua accidentului, dar chiar pînă în ziua nunţii, au fost din cele mai corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mîndria mea nu i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş reproşa nu-i decît faptul că i-am acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun planul în aplicare?
După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş putea afirma că limpezirea de care vorbesc, în loc să înlăture catastrofa, a provocat-o.
Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pierdusem, cît preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce-l pierdem. Despărţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi-am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam.
Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.
Ce s-a întîmplat cu mine, ce pînză mi s-a pus dinaintea ochilor încît n-am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într-adins pleoapele că să nu văd decît ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puţin decît trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred.
Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai părăsit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară, asemeni milioanelor de vieţuitoare ale pămîntului menite să înlesnească circulaţia materiei în natură ca, după despărţire, să-mi apari altul, în întregime altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă te născusei a doua oară. Pînă şi micile tale defecte deveneau acum calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele.
Cît erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni cînd mi-ai dăruit casa care trebuia să fie a amîndurora. Cine ar fi făcut un gest atît de mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi, mai tîrziu, cînd l-ai scăpat pe el de rigorile legii cu preţul atîtor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum ţi-ai riscat situaţia pentru a-ţi respecta cuvîntul pe care mi-l dădusei.
Cîteodată această revărsare de generozitate mă revolta. Mai precis: mă durea. Găseam însă repede o consolare. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de care nu-l mai leagă nimic? Nu, nu-i sînt încă străină, el tot mă iubeşte. Dacă nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gînganie, iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă.
Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza nenorocirii mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bietul! În realitate n-avea nici o vină. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să fiu mulţumită, era îndatoritor cu mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice altă femeie. Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ de suferinţe. Degeaba!
În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. Odată, într-o seară, mi-a spus-o. Bineînţeles, am tăcut şi asta a fost o confirmare pentru amîndoi. Ce era să facă? Mi-a mai spus: dacă vrei să-ţi refaci căminul, n-am dreptul să mă împotrivesc.
M-a mişcat, de ce aş minţi? Îmi părea rău, era bolnav, slăbise mult şi, căutînd o evadare, căzu în patima jocului. Într-adevăr, bărbaţii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia, trebuia mai întîi să-i iubeşti, să simţi ceva pentru ei. Eu nu reuşeam să-i preţuiesc delicateţea sufletească decît rece, raţional, ceea ce era egal cu zero.
Da, este adevărat că în cei doi ani cît a durat această nouă căsnicie n-a fost zi în care gîndurile mele să nu fie în preajma ta, lîngă tine.
(Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între lucrurile mele, în casa dragostei noastre? O parte ddn fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor, eram prezent în fiecare bucată de grădină, teiul îi vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost)
Citeam articolele tale din ziare, îţi urmăream activitatea, des-cosînd pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. Cînd n-aveam fapte noi, coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie sărbătorile iubirii noastre. N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din calendar.
Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa, plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol, frenetica noastră bucurie de viaţă cu rîsul ei nepotolit, vizita micuţei cinteze care ne-a făcut atîta bucurie ― şi, desprinsă de realitate, surîdeam trecutului. Parcă numai astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor osîndiţi la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi apariţia ta), dar espadon-grille, dar păsărelele din bazar, şi Journal d'Orient? Dar cîte altele toate!
Cînd am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un plîns sfîşietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plîns atîta. De bucurie că ai ajuns atît de sus sau de durere că nu mai erai ăl meu? Poate şi de una şi de alta. Am înţeles, mi-o spunea toată fiinţa, că şi asta ai făcut-o pentrumine . Ştiai cît de mult doream să ajungi profesor universitar. Şi cum te-am jignit în seara aceea, cînd după conferinţa lui Tîrnoveanu îţi spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns profesor ca el, dar că nu... voiai. Iată, ajunsesei. Mi-ai dovedit că erai capabil să ajungi.
Doamne, cîte lacrimi am vărsat în ziua aceea. De cînd sînt n-am plîns atîta. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărîri nestrămutate. M-am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit, să-ţi cad la picioare rugîndu-te să mă ierţi, sau numai să te văd şi să mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea aşa de covîrşitor, încît mîndria, despotica mea mîndrie, rămînea mută, nu mai avea un cuvînt de spus. Nu-mi păsa orice s-ar fi întîmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despremine. N-aveai decît să mă respingi, îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape şi să-ţi sorb aerul. Atît!
Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbecăiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasă. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi cînd părea de neînchipuit şi ireparabil să lipseşti în ceasul acela, m-a invadat o descurajare vecină cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am sprijinit de gardul curţii să nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebună de a muri. M-am culcat jos pe caldarîmul rece, cu o voluptate smintită ca să sfîrşesc acolo, pe unde treceam atît de fericita altădată, ca să mă găseşti fără suflare cînd te vei întoarce din oraş. Aveam credinţa nestrămutată că poţi să-ţi ridici viaţa şi fără ajutorul unei arme, ci numai cu voinţa de a muri. Poate că reuşeam pînă la urmă dacă nu mă descoperea o bătrînă. S-a aplecat asupra mea, m-a ridicat de jos, crezîndu-mă leşinată. Un bărbat, caretrecea pe trotuar i-a venit în ajutor. Amîndoi m-au urcat într-o maşină şi aşa m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am mai avut curajul să revin, şi nici în zilele următoare, niciodată...! Cu toate astea cînd ai ţinut lecţia de deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori, pînă în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de acolo. Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atît de numeros... La început mi-a fost teamă să nu-ţi pierzi şirul şi odată, cînd ai făcut o pauză lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m-ai zărit şi de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă strîng, să mă fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. În fine, a trecut şi asta. Fără' să vreau am surprins o frîntură din conversaţie: două studente din faţa mea vorbeau despre tine. Una spunea: "Ce dascăl simpatic, seamănă leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?" Cealaltă a răspuns: "Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat". Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că eu sînt soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce-mi furaseră din trecutul tău, precum şi pe cele dupămine care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu altădată al meu.
Ceva mai tîrziu, cînd s-a întîmplat năpasta cu banii aceia luaţi de el şi am venit la minister să-l scap de rigorile legii, ce frumos şi mîndru mi-ai apărut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori pînă lamine, că nădejdea într-o întoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg măcar cu atîta, să-mi potolesc gura arsă. Ce slabă m-am arătat! Mi s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit că-ţi aranjez cravata. Tot era ceva. Stăteai aşa de aproape, încît ţi-am respirat aerul!...
(Aveam, aşadar, dreptate, cînd mi se păruse ca şi cu Mihaela s-a petrecut acelaşi lucru.)
O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coaie, strigîndu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre.
Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. Ce spun ― nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te' îngrijesc zi şi noapte, să nu mă dezlipesc de căpătîiui tău, să te fac bine cu dragostea mea. Sau să omori pe cineva, să te închidă, iar eu să stau cu tine în celulă ani de-a rîndul, izolaţi de-lume, veşnic numai noi doi, tu singur şi eu, ca în poezia bardului de la Mirceşti.
Mă băteau şi alte gînduri la fel de absurde şi chiar stupide. Pentru dramul de voluptate ce-mi aduceau, înduram chinuri cu carul. Dar nu mă dezbăram de ele, cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adînc în viciu. Cînd nu te poţi înfrîna înseamnă că ai pierdut cîrma şi pluteşti la întîmplare, în voia valurilor. Nu mai eram stăpînă pemine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de sclavă a ta, dacă... dacă nu-mi dădeai lovitura de graţie.
...În ziua aceea mă dusesem la soră-mea, să iau un model de dantelă pe care mi-l făgăduise. Ştiam că n-o găsesc acasă, totuşi am plecat. Pe masa ei de lucru, un carton alb, îmi atrase atenţia. Ce-i asta? L-am luat în mînă, l-am desfăcut. O invitaţie-la nuntă, la nunta ta cu Cici.
Am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. Camera a început să fugă de sub picioarele mele şi m-am prăbuşit pe jos, fără cunoştinţă. Cînd s-a întors Alexa, nu-mi venisem încă în fire. Îngrijorată, m-a luat în braţe, m-a scuturat, mi-a dat ceva de băut. "Ce ai, ce s-a întîmplat?"
"Nu ştiu, mi-a venit o ameţeală mare". Ce-aş fi putut să-i spun? Voia să cheme un medic. Am oprit-o. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume nu sînt în stare să mă vindece. Mi-a dat modelul (ce-mi mai trebuia?) şi am plecat. Mergeam pe stradă descompusă, clătinîndu-mă ca un om beat. Cînd puneam piciorul pe trotuar, mi se părea ciudat că nu se scufundă pămîntul cu mine. Eram frîntă de oboseală, deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură... singură... Toată lumea mă părăsise: şi tu, şi el, şi Alexa, toţi. Poate şi eu plecasem dinmine. Aş fi vrut să mă odihnesc, să mă aşez jos, pe bordura trotuarului, dar continuam să merg; prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. Ce cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de-o aventură nu-mi ardea. Bărbatul mă ajunse, se apropie demine . Fără să vreau am ridicat privirea şi, în aceeaşi clipă, am tresărit de spaimă. Semăna aşa de mult cu tine, încît în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Avea trăsăturile tale, ochii, nasul, chiar aerul tău. Poate exageram, fiindcă eram plină de tine, totuşi asemănarea părea de necrezut. N-am aşteptat decît să-mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui, ca cea din urmă prostituată. Ce proces s-a petrecut fulgerător în conştiinţa mea, ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele. Nu ştiu dacă acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o justificare a gestului. Oricum, voiam să gust voluptatea propriei mele decăderi.
Aveam nevoie de aer, de libertate, de zgomot, de muzică, de orice, pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.
Nu ţi-aş fi povestit această întîmplare, dacă de la început nu-mi impuneam linia unei sincerităţi nude. Admiţînd că aş fi ascuns-o, s-ar fi schimbat ceva din destinul meu?
Am intrat amîndoi într-un local, primul ieşit în drum. Puţin îmi păsa unde mă duc. Chiar m-aş fi bucurat dacă mă recunoştea cineva. Da, să se ducă vestea că sînt o desfrînată! Din păcate nu erau decît figuri necunoscute. Ne-am aşezat la o masă unul lîngă celălalt. El a început, exuberant, o conversaţie simplistă, fără nivel, debitînd lucruri nesărate. Glasul lui nu semăna cu al tău. Era răguşit, avea un timbru aspru, strident. Nu puteam să-l aud, îmi zgîrîia urechile. I-am spus:
"Taci! Lasă-mă doar să te privesc".
El rîse vulgar, zgomotos:
"Ei drăcie! N-o să stăm muţi!"
"Te rog mult!"
Mă privi lung, nedumerit de insistenţa mea, apoi ridică din umeri:
"Eşti ciudată, ma parole!"
În clipa aceea, orchestra execută L'invitation à la valse. N-am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într-atît îmi păru de neaşteptat s-o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Era aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintîi întîlnire a noastră, acolo sus, la mansardă, după miezul nopţii, strînşi unul lîngă celălalt, cu mîinile împreunate, plutind în extazul pe care îl dă iubirea. Totul s-a şters din jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni, şi-n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos, pe care se proiectau scene din poemul pe care îl trăisem noi doi. Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strînsă, uitînd unde mă aflam. Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor... Plîngeam cu toată fiinţa... Tot ce rămăsese viu înmine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi.
Cînd a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura în care mă angajasem. Atunci s-a întîmplat ceva uluitor: mi s-a părut că masa noastră a luat foc, că localul în care mă aflam se aprinsese din toate părţile. Poate era o simplă iluzie, dar mi-aduc aminte că am simţit în nări mirosul de fum. Am ţîşnit pe uşă ţipînd de spaimă. Nici acum cînd îţi scriu nu-mi dau seama ce-a fost asta. Poate făceam primul pas în nebunie sau... (urmează cîteva rînduri şterse atît de violent, încît hîrtia fusese ruptă.)
Se sfîrşise cu mine! Cît timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentrumine acest gînd constituia o mîngîiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gîndeam la o împăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie însămi. Dar în adîncul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam.
Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Şi cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea, buna şi nepreţuita mea prietenă!
Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc, n-o să înţelegi niciodată năpraznica mea durere. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile din ţară, de pe glob, din întreg sistemul solar, afară de una singură: de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s-ar fi abătut pe capul meu, oricît de cruntă, afară de căsătoria ta cu Cici. Asta m-a doborît! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. Pentru că m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibilităţii: în mîndria mea. Am încercat să-mi adun gîndurile răscolite de grozăvia acestei năpaste. Cu neputinţă! Cu neputinţă!!!
Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei într-atît răul. Şi apoi de ce m-ai ajutat şi te-ai jertfit pentru mine? De ce mi-ai dat necontenit atîtea dovezi de dragoste?
Mă gîndeam-cu spaimă că s-ar putea să vă întîlnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din ochi, conversînd intim; ea rezemîndu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere.
Am vrut să fug de voi, şi gîndul acesta m-a stăpînit un timp. Să plec undeva departe, în alt colţ de pământ, în străinătate, oriunde! Să vînd tot şi să plec. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. "Une autre vie! Une autre vie!" cum striga odinioară M-me de Stael, fără să fi fost în pielea mea. N-am putut. Prea tîrziu! Mă simţeam legată de casă, încătuşată de pămînt şi obosită, obosită, obosită... Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă, să nu se mai sfîrşească. O odihnă pe care nu ţi-o dă altcineva decît moartea. Căci de atîtea ori viaţa e mult mai grtd decît moartea.
O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? O dragoste coup de foudre, ca aceea dintre Romeo şi Julieta. De ce n-a venit?
De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atît de tragică?
Plec mutilată de pe lumea asta, înfrîntă definitiv. Nu ştiu, dar unii oameni sînt sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sînt dintre aceia. Nu mă plîng! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi.
Odată, sînt mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La vîrsta aceea n-am înţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decît actul de naştere al acelei iubiri negre care sfîrşeşte cu moarte. Sînt sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămînt, dar tot pe atît de adevărat că nici nu l-ai putut împiedica.
Rămîi cu bine, dragul meu! Iartă-mă dacă aceste rînduri iţi vor tulbura clipele de beatitudine cu... (scrisese probabil Cici dar s-a răzgândit şi a şters durerosul nume). N-am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea îţi vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.
Încă o dată rămîi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, încît îmi spuneai copleşit: "Nebuno lasă-mă, mă înăbuşi.'" ― şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-am omorît atunci? De ce n-am murit împreună?
Aimée a ta.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Parfums d'hiver...
Zilele trecute m-a vizitat un fulg.N-a avut prea mult timp la dispozitie sa-mi vorbeasca...pamantul l-a inghitit mult prea repede.Acum stau in culcusul meu de langa calorifer,imi indrept uneori ochii spre geam si mai astept inca un fulg.Sau poate mai multi...sau poate o ninsoare.Si nu sunt singura care face asta.
Odata pe an,fiecare dintre noi asteptam fulgii cu sufletul la gura.Parfumam aerul cu mireasma de ninsoare.Ne dam imaginatia cu sania.Ne umplem ghetutele cu vargute.Trimitem scrisori semnate anonime la Polul Nord.Ne impodobim casa cu brad si vascul il legam cu un sarut de tocul usii.
Vin sarbatorile!
E vremea cand adunam intr-un saculet firmiturile de dragoste si de bunatate din tot anul si le oferim celor dragi.E vremea cand ne spalam pe dinti cu zambete.E vremea cand ne clatim ochii cu lacrimi de bucurie.E vremea cand ne dregem vocea cu un colind sau cu o uratura.E vremea cand ne umplem inimile cu daruri si tolba cu nuci si colaci.
Si vremea e din ce in ce mai frumoasa cand ninge cu prieteni care-ti zambesc fara sa le-o ceri,care iti canta Oaia mica vrea sa sara...!,care iti dau sfaturi si te calauzesc atunci cand ai nevoie,care dau gandurilor tale culoarea Parisului si te trimit intr-un loc cu pisici si verdeata.
Si acesta e ultimul meu post din anul 2009...Ne vedem in Paris,stimati cititori,bloggeri,anonimi si homofobi!
joi, 3 decembrie 2009
Rimes foudroyantes
Si dintr-un inger ce am fost...tu aripile mi le-ai lepadat
Si dintr-o pata ce am fost...intr-o paleta de culori m-ai aruncat
Si din privirea ce-o aveam...tot gandul negru tu l-ai alungat
Si pentru pasii ce-i faceam...un sens si-un scop,iubire,tu,le-ai dat.
marți, 24 noiembrie 2009
Dossier "méduse"
Dragii mei/Dragele mele,v-am promis de curand un post legat de marele mister al meduzei.
Ei bine,the time has come.
Traim vremuri grele...Basescu e inca pe buzele si pe buletinele de vot ale tuturor,nivelul de trai e din ce in ce mai scazut,puterea de cumparare e si ea vai de capu'ei,mass-media s-a otvizat de tot si Romania e in suferinta.
Ce ne-a mai ramas?Valorile umane inestimabile.
Unde le gasim?
In adancuri.Si sunt "uite asaaaa de maaari"!Cum se numesc ele?Cum va dati singuri seama,sunt meduzele!
Pentru cei ce nu cuvanta in limbaj de blog sau stituita franco-germana...sa stiti ca tot ce zic eu aici e metaforic.E un pamflet,dar nu trebuie tratat ca atare!Adica feriti-va copiii de meduze!
Sa revenim.
Sa analizam imaginea din Dictionnaire visuel de mai sus.
La capitolul Morphologie,meduzele sunt destul de limitate.Substantivul si adjectivul reprezinta baza morfologica a acestora,iar atunci cand vine vorba de verb au loc mari inadvertente si dezacorduri precum "E niste ierburi care..."Onomatopeele sunt deasemenea un mod extrem de eficient al nivelului extrem de ridicat al iq-ului meduzelor.Singurul...de fapt.
Sa analizam acum in amanunt imaginea:
Ombrelle: imitatie de bob frantuzesc in nuante inchise care sa inaspreasca trasaturile si sa puna in evidenta ridurile de origine spaniola pentru ca..."La noi,in Spania,ne faceam niste riduri uite asa de mari numai sa trecem un examen!"Mai poate fi,in unele cazuri si o gluga paroasa care apara meduzele de ploaie.
Corpuscule sensoriel:cercei dores in forma de pisica.Aici nu avem ce obiecta.Doar ca...la intrebarea De unde i-ai luat?Meduza raspunde: "Aaaa...Nu eu i-am luat,prietenul meu din Spania mi i-a luat,fata!"
Epaulette du manubrium: Un anumit tip de ochelari,prin intermediul carora meduzele vor sa isi camufleaza iq-ul.De obicei,acesti ochelari reprezinta o caracteristica a anumitor triburi.(vezi Denifer in Guineea de Mijloc,Franspa)
Extremite de manubrium:Cizme "burlan" recomandate tipelor cu picioare lungi ca ale Monicai Gabor.Meduzele le poarta pentru a face impresie si pentru a-si lasa amprenta peste tot pe unde trec.
In ceea ce priveste l'Anatomie interne,meduzele sunt extrem de goale.Interiorul este pentru ele ceva extrem de superflu,pe cand exteriorul este esenta!
Mi-am terminat pledoaria.
Imi cer scuze celor care vor citi si nu sunt destul de bine informati asupra situatiei meduzelor in STIT 3-franceza.Ati pierdut multe lectii de viata si de prostie,dragii mei!
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Le theatre respire jeunesse...
Am onoarea de a fi inconjurata de oameni iubitori de frumos si de arta.Si uite asa am mers noi in gasca la TNO sa vizionam piesa Cantarea cantarilor,a caror protagonisti au fost interpretati de Ilinca Marche si Filip Ristovski.
Reprezentatia a fost fenomenala,atmosfera inaltatoare si finalul trist,dar sublim.
Publicul,din cate am vazut eu,era format in general de persoane mai inaintate in varsta,de noi(aia tineri si nebuni de la STIT),dar si de cate un inocent copil de 10 ani max.
Inca o data mi s-a demonstrat ca adevarata arta salasluieste in intimitatea obscura a unei sali de spectacol...Inca o data imi exprim respectul si admiratia ce o am fata de toti cei care trudesc si isi indreapta pasii in viata sub pecetea teatrului.
Aceeasi parere o am si fata de pictori,sculptori,scriitori,cantareti s.a.m.d...insa teatrul e insasi viata.Respiri viata si respiri tinerete cand spui teatru.Simti suflul si replicile protagonistilor invadandu-ti venele.Tresaririle lor sunt si tresaririle inimii tale si strigatele lor sunt strigate mute in corzile tale vocale.
Inevitabil,respiri emotia publicului care bate in tandem cu tine la usile sufletelor de actori.Timpul isi ia zborul din lacasul acela cu minuni teatrale si uiti de tine si de realitatea din exterior.Uiti ca afara te asteapta acelasi Bucuresti rece si incetosat,aceleasi chipuri care cersesc la colt de strada,acelasi decor de toamna tarzie din capitala...Uiti de afara si iti amintesti de inauntru unde descoperi fiicele Ierusalimului si Libanul.Te lasi coplesit de"love in the dunes"...cam asta iti propune regizorul piesei acesteia.
Ca sfat prietenesc,nu ezitati sa mergeti sa vizionati piesa asta...si nu numai.Orice alta piesa poate fi oaza voastra de fericire pentru o ora sau doua in salile de spectacol ale Teatrului National Bucuresti.Trebuie numai sa aveti curajul sa spuneti NU! trendului bovino-ovin de a mall-ui.
joi, 19 noiembrie 2009
L'epoque ou tu as"neh na na na"
Tu ce ai vrea sa fii intr-o buna zi?
Eu as vrea sa fiu o epoca...un trend.Ma gandeam in special la vremurile acelea cand era in voga fusta mini in combinatie cu funky hair style;))Da...anii '70-'80...Ce vremuri!
Nu stiu de ce,dar am impresia ca atunci eram mult mai inocenti,mai curati,poate chiar mai naivi insa ne bucuram mult mai mult de tot ce ne oferea viata.
Barbatii priveau cu alti ochi curbele unei femei,femeile nu mai tanjeau atat de mult la proprietatile barbatilor si la conturile lor.Muzica era...mult mai expresiva si ADEVARATA.
Facultatea era si ea...un lux bine meritat in care te puteai lafai fericit.Erau chefurile acelea de care imi povesteau nebunele din familia mea(nana si Doina)...era viata de camin veritabila.Erau atat de multe.Era Barry White.
Dar eu nu eram...eram probabil un embrion ratacit printr-o alta galaxie.Un embrion care mieuna in alt univers.
Tu ce ai fost?Ce ai vrea sa fii?
miercuri, 18 noiembrie 2009
Dieu a dit: que la lumiere soit! et Chuck Norris répondit : On dit s'il vous plait
Cand ma gandesc la paranormal imi vin in minte Objets non-Identifiables sau Triunghiul Bermudelor insa de azi incolo o sa-mi vina in minte si etajul 2,catedra de Limba Franceza,Universitatea Bucuresti...
Ora tarzie,studente dornice de studiu si traduceri de BD.,profa Pam-Pam(prietenii stiu de ce)...liniste...in surdina se aud doar meduzele cum pasc.
Destul cu descrierea decorului.Ne-am pus noi stiteritzele sa traducem Crezul din franceza in romana...am avut diverse variante de traducere...ne-am inchinat si am tot blagoslovit minute intregi pana cand...intr-un moment de concentrare maxima si de integrare in absolutul religio-mitic al traducerii Boom! Se ia lumina.Lucire de bec-nici aici,nici aici.Ne-am pastrat calmul,am actionat matur si responsabil si am zbughit-o buluc afara din incapere in cautarea luminitei de la capatul tunelului...
Si ce sa vezi?(O meduza uite atat de maaaare!!-alt scenariu)
Sala in care se tinea cursul nostru era singura din facultate inghitita de intuneric.
Explicatii ?
1.Fie suntem noi pacatoase
2.Fie lu' Nea Dieu al frantzuz nu i-a placut traducerea noastra
3.Fie acesta e blestemul meduzei(despre care o sa va povestesc intr-o editie viitoare)
4.Fie...cum imi spunea un inginer "S-a ars o siguranta care asigura alimentarea la curent electric a acelui panou..."
Un lucru e sigur...Nimic nu e sigur la Universitatea Bucuresti.
luni, 16 noiembrie 2009
Bonne anniversaire,Seth!
"Ami, je reviendrai souvent
Rattacher, vers le soir, ma barque à ton rivage."
Prieteniile sunt o specie de relatie pe cale de disparitie...chiar si dupa 4 luni de ratacire,prieteniile revin pe calea cea buna.
Dimineata de noiembrie pe balcon la etajul 10...colt indepartat al Bucurestiului.Ce am facut aseara?Oi fi ingenunchiat iar in fata wc-ului din cauze pur necunoscute si alcoolice?Hmmm...din ce nu-mi amintesc...nu.O migrena vaga imi da tarcoale dar o tratez cu o cafea fierbinte.
In spate,in camera se aud voci.Mereu aceleasi voci calde si prietenoase care o sa ma bantuie pentru mult mai mult timp decat credeam.O voce da cu aspiratorul,alta spala vase si pahare si a treia cred ca incearca sa mai puna ceva in ordine pe undeva.Nimic n-ar mai fi la fel fara vocile acestea.Oriunde as pleca o sa le iau cu mine...Ce n-as da sa aud voci mereu!
Rattacher, vers le soir, ma barque à ton rivage."
Prieteniile sunt o specie de relatie pe cale de disparitie...chiar si dupa 4 luni de ratacire,prieteniile revin pe calea cea buna.
Dimineata de noiembrie pe balcon la etajul 10...colt indepartat al Bucurestiului.Ce am facut aseara?Oi fi ingenunchiat iar in fata wc-ului din cauze pur necunoscute si alcoolice?Hmmm...din ce nu-mi amintesc...nu.O migrena vaga imi da tarcoale dar o tratez cu o cafea fierbinte.
In spate,in camera se aud voci.Mereu aceleasi voci calde si prietenoase care o sa ma bantuie pentru mult mai mult timp decat credeam.O voce da cu aspiratorul,alta spala vase si pahare si a treia cred ca incearca sa mai puna ceva in ordine pe undeva.Nimic n-ar mai fi la fel fara vocile acestea.Oriunde as pleca o sa le iau cu mine...Ce n-as da sa aud voci mereu!
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Se mefier de la mefiance...
Neincrederea...se poate manifesta sub diverse forme in diverse situatii si cred ca zodia pesti e predispusa la asa ceva.
Look-ul,inteligenta,capacitatea de a seduce si de a fi iubit,absolvirea unei facultati,admiterea la un master peste hotare,o familie fericita si un viitor stabil...toate aduc dupa ele un strop de neincredere la un moment dat.
De ce?Mi-ar placea sa gasesc cauza si sa o elimin.Gandim prea mult?Ne analizam prea aspru sau nu suntem destul de incurajati de cei din jur?Suntem oare prea realisti?
Nu se stie.
Oricum azi e o alta zi sub semnul neincrederii.
Zi posomorata de noiembrie cand ar trebui sa ma delectez cu activitati de weekend impreuna cu cineva drag.Instead...imi storc creierii cu tot ce tine de facultate si imi maltratez optimismul cu ganduri negre.
Le manque de toi me rend fou.
marți, 10 noiembrie 2009
Un nouveau depart...
Iata-ma-s inapoi in capitala si pe blog dupa o lunga pauza bine meritata...Pe unde am umblat?Undeva prin Moldova mea draga...
De data asta,mai mult ca niciodata imi doream sa ajung acasa sa-mi petrec timpul alaturi de familia mea...Din nefericire,mama si tata nu au fost prezenti...Chiar le-am simtit lipsa.Si acum ca se apropie sarbatorile si incep sa devin melancolica si sa ma gandesc la cadourile de la bunica si bunicu(Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!)...la portocalele de Mos Nicolae pe care le primeam de la taticu...sau la aranjamentele de Craciun pe care le agata mamica oriunde putea prin casa si la mirosul de brad...mi se face dor.
Sunt insa norocoasa ca in cateva saptamani o sa aterizez in Paris si o sa-i pot imbratisa...timp de o luna.:)
Intre timp...am doua pseudo-mame,un pseudo-frate si un pseudo-tata:nana Camy,Doina,Ion cel mic si Nelu.:)10 zile cu ei m-au alimentat cu energie pozitiva si optimism...si cu multe multe merinde;)) pentru o lunga perioada de timp.Nu de alta,dar trebuie sa fac fata capitalei si gripei porcine.
Ce am mai facut in sejurul meu in provincie?Pai...am strans frunzele toamnei de prin curte si am avut grija si de trandafirii lu'mamica...am rezolvat probleme la matematica,am invatat geografia de cl a 5 a...
In plus,am revenit la vechiul meu statut de om cu principii solide si la monogamie.
Totul de dragul unui nou inceput!
marți, 3 noiembrie 2009
vineri, 30 octombrie 2009
"Ceva intre noi s-a rupt"
Draga Cintia,
Am tot sperat si am asteptat dar nu mai pot sa tac: am ceva de zis.
Ti-am fost mereu alaturi. M-am straduit sa fiu flexibil. Te-am sustinut cum am putut mai bine. Dar vezi tu…
De la un timp, parca ceva intre noi... s-a rupt. Ma simt descurajat. Si fara forta cand vad cazand noi si noi fire de par. Te rog sa faci ceva.
Acum ai parul destul de lung. Sunt incantat! Dar sa tratam problema serios! Uite... s-a intamplat ca zilele trecute sa ma odihnesc putin pe pat, cand m-am trezit pe cap cu o revista. M-a prins destul de tare un articol despre Vichy - Dercos Aminexil® Combleur.
Presiunea m-a facut sa invat cateva randuri pe dinafara si acum mai mult citez: o combinatie de Aminexil si Pro-Keratine in primul spray tratament anticadere si antirupere par. Functioneaza si preventiv, si ca tratament: caderea parului e franata si firul e mai rezistent.>> citeste mai mult
Acum, ca ti-am spus ce strangere aveam, m-am relaxat. Depinde doar de tine. Eu o sa ma culc putin pe noptiera, dar discuta tu cu medicul dermatolog pe www.aminexil.ro ... el stie mai bine.
Al tau mereu loial,
Elasticul de par.
Am tot sperat si am asteptat dar nu mai pot sa tac: am ceva de zis.
Ti-am fost mereu alaturi. M-am straduit sa fiu flexibil. Te-am sustinut cum am putut mai bine. Dar vezi tu…
De la un timp, parca ceva intre noi... s-a rupt. Ma simt descurajat. Si fara forta cand vad cazand noi si noi fire de par. Te rog sa faci ceva.
Acum ai parul destul de lung. Sunt incantat! Dar sa tratam problema serios! Uite... s-a intamplat ca zilele trecute sa ma odihnesc putin pe pat, cand m-am trezit pe cap cu o revista. M-a prins destul de tare un articol despre Vichy - Dercos Aminexil® Combleur.
Presiunea m-a facut sa invat cateva randuri pe dinafara si acum mai mult citez: o combinatie de Aminexil si Pro-Keratine in primul spray tratament anticadere si antirupere par. Functioneaza si preventiv, si ca tratament: caderea parului e franata si firul e mai rezistent.>> citeste mai mult
Acum, ca ti-am spus ce strangere aveam, m-am relaxat. Depinde doar de tine. Eu o sa ma culc putin pe noptiera, dar discuta tu cu medicul dermatolog pe www.aminexil.ro ... el stie mai bine.
Al tau mereu loial,
Elasticul de par.
duminică, 25 octombrie 2009
Meet me halfway...
In ziua de astazi am observat ca termenii femeie si barbat au fost inlocuiti de feministe si misogini...Toata lumea,indiferent de sex,lupta pentru acea egalitate de sanse utopica care suna nemaipomenit de bine insa nu suntem siguri de ceea ce presupune.Chiar ma gandeam...Cum ar fi ca femeia sa fie egala barbatului in orice situatie,din orice punct de vedere?Am fi totusi o societate de cretini daca am accepta asa ceva...dupa umila mea parere.
Cum am putea neglija faptul ca femeia e biologic,psihologic si n x logic diferita barbatului?Insa a fi diferit nu implica a fi mai prejos.Fiecare e bun la ceva:si femeia si barbatul.Ambele categorii au meseriile predilecte conformatiei lor fizice si spirituale.Fiecare are un anumit mod de viata.Femeile consuma cosmetice,barbatii bere.Femeile isi cumpara epilatoare,barbatii aparate de ras...si lista continua.
Si cam asa functioneaza sistemul nostru social divizat in 2.Femei si barbati peste tot.De la general la particular totul se divide cu 2.
Avand in vedere ca aspectele generale sunt legate de politica,economie si alte subiecte aride pentru bloggeri o sa ma opresc la un anumit aspect particular...cel al corasonului.
Corasonul...inima...relatia...viata in doi.Ce face femeia si ce face barbatul?Ce ar trebui sa faca amandoi?Exista oare si intr-o relatie feministe si misogini si egalitate de sanse?
Dupa calculele mele...nu.E cam greu sa imparti "sarcinile"unei relatii in mod egal intre barbat si femeie.
In primul rand,in mai toate cazurile exista 2 piloni ai relatiei:cel care ofera mai mult fara sa ceara ceva in schimb si...si celalalt...care ofera si el,dar intr-o alta masura si intr-un alt mod.Insa,exista un moment in care balanta se echilibreaza si nu mai exista aceasta inadvertenta intre cei doi.Fie ca se intampla cand ne asteptam si ne planificam,fie atunci cand simtim ca totul e gata sa se prabuseasca,fie in fata altarului,fie atunci cand apare un copil...femeia si barbatul care iubesc se bucura la un moment dat de aceasta mult dorita egalitate de sanse in fata iubirii.
Insa,pana la momentul acesta fericit cand suntem egale cu ei...noi...femeile,trebuie sa induram multe.Dramatizand sau nu situatia,ne sacrificam oarecum pentru ei...Unii isi dau seama de asta si incearca sa ne rasplateasca cu un sarut in plus,cu o bataie a inimii in plus:)Atunci ne simtim si noi implinite si mandre de ceea ce am realizat.
Alteori ne sacrificam,ne lasam amagite de "mots doux" zile intregi,saptamani intregi,poate ani intregi.Uitam de noi pentru a-i pune intr-o lumina buna pe ei.Traim doar prin ei si doar pentru ei,respectiv pentru un weekend amarat pe care o sa ni-l ofere din timpul lor pretios...si...la final...cand tragem linie,observam ca noi ne-am dizolvat intr-o relatie care NU mai exista.
M-am cam saturat sa aud tot felul de scenarii din acestea triste in care Ea este cea care se dedica total,plange si suspina si intr-un final ramane doar cu amintiri amare si suspine.Nu v-ati gandit vreodata fetelor ca si ei ar trebui educati?
Ei bine,o relatie e asemenea unei familii...Amandoi sunteti copii si trebuie de asta data sa va autoeducati pentru ca...sunteti si mama si tata si copil.Usor de zis,greu de facut,dar Nu imposibil.
Poate daca am pune materia cenusie inaintea hormonilor si orgoliilor prostesti,relatiile ar deveni "lapte si miere",femeile nu ar mai suferi de depresie,barbatii nu ar mai fi frustrati si macinati de regrete iar copiii vor trai intr-o familie frumoasa,bine cladita si se vor dezvolta la fel de frumos.
In orice caz,nu ne-ar strica cateva instructiuni de utilizare pentru femeie si barbat...Asaaa...ca pentru inceput.Apoi...we'll meet halfway...si noi si ei...si o sa traim fericiti pana la adanci batraneti.
sâmbătă, 24 octombrie 2009
P'tit dej
On se reveille...on s'embrasse...on boit le cafe...on nourrit ses pets virtuels...mais ensemble:)
La vie est belle!
La vie est belle!
Une fourmi errant dans l'univers de l'homme
Astazi am acceptat o noua provocare din partea verisorului meu pe care de acum o sa-l numesc Mr.I...
Si avea Mr.I de rezolvat o alta tema,de asta data la literatura romana.Citez :Alo!Cintia,auzi?Bai fa-mi si mie o compunere cu o furnica...
Suna ciudat dar interesant.Si asa am ajuns eu sa caut pe youtube "A bug's life" si sa ma gandesc la "O furnica in universul omului".Am dat un copy paste la ce am trimis pe mail lu' Mr.I sa vedeti si voi ce-a iesit.
In orice caz...mi se pare un subiect care incita.Sper ca sunteti de aceeasi parere.Astept sugestii...in caz ca va simtiti si voi furnici in universul asta:)
Aceasta e povestea unei furnici din musuroiul din gradina mea.Intr-o buna zi ea isi spuse: “E imposibil sa nu mai existe viata inafara musuroiului.O sa plec in cautarea suratelor mele de pe pamant …”Si a plecat furnica noastra cu un graunte in tolba in cautarea mult visatei planete a omului.A traversat ea intreg musuroiul,s-a intalnit cu tot felul de ganganii care misunau prin galeriile de sub pamant si,la un moment dat,la capatul unui tunel a vazut o lumina.S-a grabit catre ea si,cand a ajuns,ce sa vada?Lumina venea de la o imensa minge galbena de deasupra ei.De data asta,in locul pamantului negru care o inconjura furnica descoperise verdele unei paduri tropicale care o strabatea cu greu…Linistea din musuroi era departe.Acum auzea un zumzait mult mai puternic care ii spargea timpanele.Inaintand cu greu prin padurea aceea uriasa furnica noastra a fost la un moment dat rapusa de un cutremur.A ramas pe loc privind fix la mingea de pe cer.Cand colo o umbra cu maini picioare si cap acoperi pe de-a-ntregul mingea de foc.Era un fel de furnica uriasa…poate de un milion de ori mai mare decat furnicile din musuroi.Omul…
Masina=monstru cu patru roti; cu oki care luceau in intuneric... Omul o folosea sa se miste prin lume.
Pisica=un monstru mult mai silentios decat masina,cu o blana in care se puteau adaposti numeroase colonii de furnici pe timp de iarna.Era un animal foarte drag omului pentru ca torcea si mieuna.
To be continued.
vineri, 23 octombrie 2009
joi, 22 octombrie 2009
Apercu sombre...
Civilizatie
Ion Milos
Mamele nu mai au timp sa fie mame
Motaie triste in birouri
Si bat viata la masina
Copiii beau lapte din biberoane
Si vad lumea prin sticla
La scoala nu se mai invata etica
Ci tehnica sexuala si marketingul
Pedagogia minunii industriale
Toropeala ontologica
Somnolenta muzicala
Ceata si polei
Ion Milos
Mamele nu mai au timp sa fie mame
Motaie triste in birouri
Si bat viata la masina
Copiii beau lapte din biberoane
Si vad lumea prin sticla
La scoala nu se mai invata etica
Ci tehnica sexuala si marketingul
Pedagogia minunii industriale
Toropeala ontologica
Somnolenta muzicala
Ceata si polei
Poveste fara sfarsit....
A fost odata ca niciodata...
Acestea suntem noi.Aceasta e povestea noastra...fara de sfarsit.
Ne-am adunat din diferite colturi ale tarii...eu o moldoveanca de prin Neamt,Doodette si Greti din Urziceni si Deniss din Ploiesti...Acum suntem de nedespartit.
Totul a inceput...cand?Probabil atunci cand am fost destul de mature sa facem diferenta dintre bine si rau,dintre tocilari si isteti,dintre frustrati si echilibrati,dintre pupincuristi si demni,dintre antipatici si simpatici...si ne-am format noi trupa noastra de soc,trupa de vaches...din care nu o excludem pe Madalina,bineinteles...Madalina e prezenta aceea care se face simtita doar atunci cand trebuie si destul de mult incat sa o resimti si dupa ce nu mai apare pe la facultate zile intregi...:)Ea e picatura aceea care umple paharul prieteniei noastre.Eu am ajuns la concluzia ca ea e singura dintre vaches pe care nu o pot incadra intr-un anumit portret...imprevizibila mai totdeauna,sclipitoare in momentele in care te astepti mai putin,ea e tipa sailor moon din vietile noastre.
Intorcandu-ma la vietile noastre de muritoare(Mada e undeva mai sus...)din capitala,ce vad oare?
Vad ca suntem copii fidele a unor protagoniste de cinema...Cred ca ati ghicit cine uitandu-va la poze.Se pare ca eu as fi Carry Bradshaw,luand in considerare fetisul pentru incaltaminte,posete si tot ce e mai girly pe pamant...si un oarecare Mr Big care seamana izbitor cu iubirea vietii mele.
Samantha e reprezentata cu succes de fenomenala noastra Dooda;)-libertina noastra ambitioasa.Uneori imi da impresia ca nimic nu i-ar sta in cale indiferent de ce si-ar pune in gand sa faca.O mai avem pe Miranda in sanul nostru insa e varianta cu parul lung si saten(Denisa)...eleganta,sceptica,isteata,plina de initiativa si cu talente ascunse...Momentan inca nu l-am cunoscut pe Steve al ei dar am auzit ca e un artist desavarsit.Sa speram ca o sa scoata un album impreuna.:)Ultima,dar nu cea din urma este suava,finutza,dragutza si iubita noastra Greti alias Charlotte.Ce invatam de la ea in fiecare zi?Sa fim mai buni,mai ingaduitori,mai rabdatori si sa plangem de fericire:)(La multi ani ! inca o data)
Asadar suntem cele patru dame rapitoare din Sex and the City in varianta romaneasca...din umbra ne vegheaza Sailor Moon.Ce-i drept am trait multe patanii impreuna,am fost alaturi la bine si la rau si ne-am sustinut cum am putut mai bine.Am impartasit zile,nopti,sesiuni de examene si de restante,cartofi prajiti si frappe,discursuri in germana,suferinte,bucurii,dragoste si fiori...si am furat una de la cealalta cata putina intelepciune si ne-am ferit cat am putut de "pitziponceala"
Si-am incalecat pe o sha...shi v-am scris povestea asa;Si-am incalecat pe-un dictionar...ne gasiti tot anul in Pitar:)
b'bye ,blackbird!
Barbatul...La ce te gandesti oare cand vine vorba de termenul "barbat"?Care o fi oare le signifiant si le signifie in cazul barbatului?Hmm...in cazul meu,cand spun barbat il vad pe el-individul cu zambet misterios si sexy de mai sus.Oricum tot ce e brunet cu ochi caprui,maini puternice,voce patrunzatoare si privire vie...e barbat:)in opinia mea...DAR sa revenim la figura memorabila a barbatului meu preferat.
Pe langa faptul ca e un etalon in lumea filmului(dupa mine,a reusit sa aiba de fiecare data o prestatie excelenta indiferent de tipul de rol jucat...si slava Domnului multe roluri a mai jucat) mai are si imaginea aceea a unui barbat care te poate proteja,un zambet plin de mister,aventura si suavitate in acelasi timp si aerul acela de "Don't worry,babe.I know what i'm doin'..."
Asadar domnul Jonny Depp reprezinta un asa zis ideal masculin pentru mine.Nu o sa uit niciodata cat de mult am savurat ultimul sau film,Public enemies,undeva in primele randuri intr-o sala de cinema.Simteam ca sunt doar eu si imaginea monumentala a lui Jonny Depp in sala aceea...si a fost singurul film la care am simtit ca traiesc intens fiecare scena,fiecare act...
Respect,Jonny boy!O sa le povestesc nepotilor mei despre tine:)...
luni, 19 octombrie 2009
Le mystere arabe
Mi-am adus aminte azi de "tinerete" si de vremurile cand eram fascinata de cultura araba si de femeia araba in acelasi timp.Mi-a mai ramas inca o urma din acea fascinatie,insa nu mai e ca pe vremuri.Acum privesc totul dintr-un alt unghi:Oricat aur ai avea,nu iti poti cumpara libertatea...
In orice caz,acordurile acestei melodii nu prezinta niciunul dintre aspectele controversate ale lumii arabe...chiar daca videoclipul tinde sa prezinta un soi de bigamie;)...enjoy!
duminică, 18 octombrie 2009
Je t'embrasse,melancolie!
Dimineata...abia intrezaresc o umbra de lumina in camera.O adiere rece ma anunta ca majoritatea gradelor Celsius din spatiul carpato-dunarean au emigrat...Pana si ele au decis sa plece din tara!Doar un grad a mai ramas aici...(conform datelor A.N.M.H.)
Ca in fiecare dimineata,gandul imi fuge la cel mai important lucru din viata mea:Cafea!...si ma ridic din pat,amortita,usor buimaca,cu miros de somn in par.
Bucataria nu e departe,Cintia...Stiu ca poti!Reusesc sa trec pragul bucatariei si o noua adiere rece ma trezeste de asta data pe deplin.Brrr...!
Imi canalizez fortele pe vesnicul proces de "manufacturare a cafelei" in ibricul meu de la bunica pe aragazul meu de la strabunica.Suieratul ibricului e acompaniat de suieratul vantului de afara.Frunzele alearga haotic in aer.Pe urmele lor e vantul care devine din ce in ce mai aprig.Unele renunta usor la lupta si devin una cu pamantul.Altele isi revarsa ultima suflare intr-un ultim vals.Copacii urmaresc inerti scenariul dramei...Eu...urmaresc si eu la randul meu.
In memoria tuturor frunzelor cazute pe campul de lupta din fata blocului meu:
Chanson d'automne(Paul Verlaine)
Les sanglots longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.
Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure
Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.
Ca in fiecare dimineata,gandul imi fuge la cel mai important lucru din viata mea:Cafea!...si ma ridic din pat,amortita,usor buimaca,cu miros de somn in par.
Bucataria nu e departe,Cintia...Stiu ca poti!Reusesc sa trec pragul bucatariei si o noua adiere rece ma trezeste de asta data pe deplin.Brrr...!
Imi canalizez fortele pe vesnicul proces de "manufacturare a cafelei" in ibricul meu de la bunica pe aragazul meu de la strabunica.Suieratul ibricului e acompaniat de suieratul vantului de afara.Frunzele alearga haotic in aer.Pe urmele lor e vantul care devine din ce in ce mai aprig.Unele renunta usor la lupta si devin una cu pamantul.Altele isi revarsa ultima suflare intr-un ultim vals.Copacii urmaresc inerti scenariul dramei...Eu...urmaresc si eu la randul meu.
In memoria tuturor frunzelor cazute pe campul de lupta din fata blocului meu:
Chanson d'automne(Paul Verlaine)
Les sanglots longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.
Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure
Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.
luni, 12 octombrie 2009
...
Aceasta e una dintre lecturile care te face sa uiti de picaturile de ploaie care iti bat in geam obsesiv intr-o zi dezolanta de toamna:)
"[...]Si a zis Dumnezeu:"Sa scoata pamantul fiinte vii dupa fel si fel:dobitoace,taratoare si fiare,dupa soiul lor."Si s-a facut asa.
Si a facut Dumnezeu fiarele pamantului dupa soiul lor si dobitoacele dupa soiul lor si toate taratoarele de pe pamant dupa soiul lor.Si a vazut Dumnezeu ca este bine.(Facerea, I,20-25)
Mai bine nici ca se putea!Si atotputernicul mester isi freca mainile multumit.Il astepta insa ceva si mai bun.
-Totusi,niciunul dintre aceste animale nu seamana cu mine,si-a facut El socoteala...Ce pacat!Eu am cap frumos,urechi potrivite,privire vioaie,nas drept si,in sfarsit,dinti sanatosi.Fireste,as putea sa creez cu usurinta si o oglinda ca sa ma uit in ea,dar cred ca ar fi mult mai bine sa ma admir privind pe cineva care sa semene cu mine.Strasnica idee!Pe pamant trebuie sa existe un animal dupa chipul si asemanarea mea.
In vreme ce batranul cugeta astfel,cateva dintre maimutele pe care le zamislise cu putin inainte se dadeau tumba la picioarele lui.
-Ele au ceva din chipul meu...si-o fi zis probabil Dumnezeu.Dar asta inca nu e ceea ce mi-ar trebui.Ce-i drept,si printre ele sunt unele fara coada,dar...tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimutele continuau sa se zbenguie si sa se strambe.
Atunci Dumnezeu a luat o bucata de pamant jilav si s-a apucat sa modeleze un om.[...]" (Biblia hazlie; Leo Taxil)
P.S.Initial am vrut sa numesc articolul asta"Si daca ploaia bate in geam...".Am aflat ulterior ca acesta este un titlu de manea...vezi Guta.Prefer prin urmare sa renunt la titlu:)Let Guta win this time
duminică, 11 octombrie 2009
"Te duc undeva?"
Totul a inceput cu The Orphan,film care a rulat la Movieplex la orele 21:45...
Noapte.Strada extrem de circulata a capitalei romanesti.Ea isi imprima pasii grabiti pe un trotuar ingust.Aceeasi masina all black incetineste in dreptu-i.
"Te duc undeva?" se aude o voce din spatele unui geam fumuriu care se deschide...
"Nu,multumesc.Locuiesc aproape."
Pasii parca zboara si mai grabiti pe trotuar.
Masina demareaza in tromba.
Pana si puricele din inima ei e putin panicat.Insa nu e primul scenariu de acest fel din viata ei.Bucurestiul iti ofera o multime de astfel de experiente.E inevitabil deoarece exista prea multa frustrare si nemultumire in randul babuinilor din rasa superioara in zilele noastre and Yeah!They need to get laid...
O solutie nu cred ca exista.Ideea este ca trebuie sa fii prevazator,retras si daca ai putin noroc scapi naibii nevatamat pe strazile Romaniei noastre.
Mi-e greu sa-mi mai iubesc patria.
Noapte.Strada extrem de circulata a capitalei romanesti.Ea isi imprima pasii grabiti pe un trotuar ingust.Aceeasi masina all black incetineste in dreptu-i.
"Te duc undeva?" se aude o voce din spatele unui geam fumuriu care se deschide...
"Nu,multumesc.Locuiesc aproape."
Pasii parca zboara si mai grabiti pe trotuar.
Masina demareaza in tromba.
Pana si puricele din inima ei e putin panicat.Insa nu e primul scenariu de acest fel din viata ei.Bucurestiul iti ofera o multime de astfel de experiente.E inevitabil deoarece exista prea multa frustrare si nemultumire in randul babuinilor din rasa superioara in zilele noastre and Yeah!They need to get laid...
O solutie nu cred ca exista.Ideea este ca trebuie sa fii prevazator,retras si daca ai putin noroc scapi naibii nevatamat pe strazile Romaniei noastre.
Mi-e greu sa-mi mai iubesc patria.
Une je m'en foutiste roumaine disait: "P'tits chiots??Il faut tous les tuer!"
MadameFigaro. – S’il vous fallait, aujourd’hui, à la veille de votre anniversaire, gratifier Brigitte Bardot d’un qualificatif particulier, quel serait-il ?
Brigitte Bardot. - « Révoltée ». Je suis une révoltée. Je suis toujours révoltée. Je suis révoltée contre les injustices permanentes qui règnent sur la terre, contre ces misères humaines et animales que les dirigeants de notre pays ne parviennent pas à éradiquer.
Est-ce que, au moins, vous êtes heureuse ?
Comment voulez-vous l’être en sachant les horreurs qui se passent ! Je suis trop lucide pour être heureuse, bien trop lucide pour avoir jamais pu être heureuse. Parfois, un air de guitare me rattrape, je trouve cela bien. Et je me sens bien. Mais cela ne dure pas. Il m’arrive, bien sûr, d’avoir des moments, des petits moments trop courts, de beauté et de rigolade, mais un grand bonheur, le vrai bonheur, je ne l’ai jamais connu.
Vous avez quand même connu, récemment, un dernier grand bonheur…
Non.
Est-ce à dire que vous êtes habitée par des sentiments négatifs ?
Absolument pas. Bien au contraire. Je suis très occupée, et cela ne me laisse pas le temps de penser à des trucs négatifs. J’ai une force qui ne me quitte pas. C’est ma Fondation. Grâce à elle, je me dis que j’ai fait et que je continue à faire quelque chose d’intelligent de ma vie, avec ma vie. Vous me voyez chez moi, patraque, avec mes cannes, mais je m’occupe – regardez la pile de lettres et de dossiers sur ma table – à batailler pour faire en sorte que s’arrête la maltraitance à l’encontre des êtres vivants en général et des animaux en particulier.
C’est une occupation de chaque seconde ?
Et ce sera mon occupation jusqu’à mon dernier souffle. Et je me sers de mon nom pour me battre.
sâmbătă, 10 octombrie 2009
Je t'aime vraiment...
Cand ii aud vocea acum mi-o si imaginez cum ne plimbam amandoua pe strazile Parisului acum cateva luni si ne opream pe banci sa mancam un sandwich si sa fumam o tigara.Nu o sa uit niciodata cum am pierdut-o intr-o statie de metrou mai complicata...tot prin Paris...si am intrat in panica pentru ca nu ma puteam intoarce acasa fara ea.Si imi mai aduc aminte sms-ul acela pe care mi l-a trimis de ziua mea: "Esti cel mai bun si mai important lucru din viata mea!Ai grija de tine!La multi ani si sa fii fericita!" Mereu am simtit ca sunt cel mai important lucru pentru ea...Si sunt atat de mandra de ea!E mereu frumoasa si deosebita fata de femeile de varsta ei...Mi-ar placea sa fi mostenit macar 50% din calitatile dar si din defectele ei.Mi-ar placea sa ajung sa iubesc si eu cum iubeste ea de 22 de ani pe acelasi barbat cu care statea in banca in primii ani de liceu.
Mi-ar mai placea sa mostenesc de la ea devotamentul si respectul fata de parinti...Mi-ar placea sa pot avea mereu grija de ea si sa simta mereu ca o iubesc chiar daca e intr-un alt colt al Europei.As mai vrea sa pot transforma casa intr-un paradis cu miros de santal asa cum facea ea si sa fac din bucatarie un templu in care sa-l ademenim zi de zi pe tata.
As vrea sa scriu mai multe despre ea insa nu are rost sa ii inchid imaginea in cateva cuvinte insirate aici.
Iti pastrez surasul in suflet...
Te iubesc,mamica!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)