joi, 30 decembrie 2010
2010. 2011...
A inceput numaratoarea inversa.
3,2,1...si o sa strig un Bonne Annee!
N-o sa fiu nici alaturi de parinti, nici de cei dragi de acasa, nici de dude sau vaci, nici de Fat-Frumos cu ochii verzi despre care va povesteam in postul precedent. La trecerea dintre ani o sa fiu inconjurata de noi prieteni, un rose bun si sampanie.
A venit vremea bilantului.
2010?
Viata mea a luat o turnura neasteptata din toate punctele de vedere. In prima zi a anului 2010 ma gandeam la casatorie, la copii si o familie fericita alaturi de un Dor...au trecut apoi luni intregi in care m-am atasat ca o lipitoare de o iubire care, intr-un final, a refuzat orice transfuzie de sange. Oricum in 2010 inima mea a inregistrat cele mai multe batai de inimi din viata mea si uneori, cand m-am simtit norocoasa, bataile astea au fost in tandem cu ale Lui.
Lunile, saptamanile, zilele si secundele lui 2010 s-au scurs dramatic de repede. Zi de zi stiam ca la un moment dat,nisipul din clepsidra o sa ajunga la stadiul "Il faut partir en France!". Motiv pentru care am trait intens fiecare secunda petrecuta in tara. Am ras, am plans,am iertat, am iubit, am suferit, am urat,m-am apropiat,m-am indepartat, am impartasit si am ascuns asa cum nu am facut-o niciodata... Au fost momente cand am incercat sa fiu un om mai bun insa nu am reusit sa fiu decat ceea ce sunt si acum: un om cu vise, idealuri, vicii si ciudatenii care nu rade la bancuri(exceptie facand This is Spartaaaa!) Am suferit deceptii si infrangeri pe care le-am inlocuit cu o noua viata intr-o lume noua,in propria mea tara a minunilor. Our Alice does not regret that she followed the rabbit into its hole.It was the best thing that happened to her.
2010 a fost anul in care am fost admisa la o facultate in Franta. 2010 a fost anul in care m-am mutat in Paris. Un vis implinit pe care l-am platit cu varf si indesat.
Pentru 2011 imi doresc sa ma regasesc.
Parintilor mei si rudelor care mi-au mai ramas acasa le doresc sanatate si multa lumina in suflet, Doodei ii doresc sa intalneasca o dragoste care s-o faca sa vibreze ca stiu ca doar asa se simte ea implinita,prietenilor de aici la fel de multa pofta de viata ca si pana acum,lui Nicolas ii doresc sa i se indeplineasca visul de a trai in Berlin,lui Denn si DeeDee mult curaj in infernul bucurestean, lui Teo mult succes la facultate si multa viata de noapte, lui Alex si Sanzianei o doza uriasa de nebunie si voiosie si buzunarele pline pentru viitoare calatorii prin capitala Frantei...
As mai avea un gand pentru Dor: Cu bine!
luni, 27 decembrie 2010
ouvre-moi!
Da. Stiam ca esti acolo. De asta am deschis cufarul. Sa te vad, sa-ti simt din nou mirosul de frunze de trandafir uscate. Da. Stiu foarte bine ca acum miroase a ger, a frig si a ninsoare. Nu. Nu sunt dezamagita. N-am sperat sa gasesc altceva. Nu aveam cu ce sa mai sper altceva- ultima farama de speranta am lasat-o prin tei. Aici sperantele nu au mai renascut. Le-am innabusit pana s-au prapadit toate.
Esti mai aproape acum. Cand am plecat stiam ca esti lac, pe cand acum esti rau si curgi spre mine. Da. Mi-am promis ca nu o sa stau in calea ta si nici n-o sa ma adap din izvorul tau. Stiu ca e de mult timp otravit.
Acum susurul tau nu se mai rasfrange in cuvinte peste inima mea si nu mai putem comunica. Azi ne-am trimis amandoi vantul ca sa ne vorbeasca insa n-am reusit nici eu nici tu sa-i intelegem graiul. Cuvintele au ramas tot la mal si noi am plecat cu barcile noastre tot mai departe, in directii opuse.
Eu inca sunt pe drum. Cred ca si tu faci acelasi lucru acum. Inaintam in continuare in directii opuse...acum cand s-a lasat seara ne e mai usor. Luna ta te impinge mai departe de mine,iar soarele meu ma trage spre celalalt mal.Stiu. Singuri nu am fi reusit.
Eu am reusit azi sa ajung la mal. Erai asa departe. Soarele era atat de fierbinte si de aproape...si mi-a fost frica sa ma apropii prea tare. N-as vrea sa raman cu o noua cicatrice si de data asta tocmai de la soare. L-am trimis sa se culce. E deja tarziu, tu esti deja departe, nu mai am nevoie de soare.De ce sa-l fi oprit langa mine? Ma sufoca, ma arde si eu vreau racoare.
Esti curajos ca ai pastrat luna langa tine. Lunile te inlantuie-n mreje...
religieuse
Imi amintesc cu nostalgie de diminetile de duminica cand petreceam cateva ore bune sa ma reculeg in biserica. Episcopia Romanului si Manastirea Casin au fost lacasurile cele mai apropiate de sufletul meu. Cel mai emotionat moment a fost sa merg cu Alex, Sanz si B la Casin…Nu mai stiu cu ce ocazie am fost, insa m-a marcat. Bon, bref, on s’en fout maintenant. Acele vremuri n-or sa mai revina.
De cand am aterizat in Franta, marturisesc ca am ajuns doar o singura data intr-o biserica romaneasca, ortodoxa, undeva intr-o comuna inafara Parisului. Ce m-a frapat a fost faptul ca icoanele “ca la noi acasa” aveau inscriptionat numele sfantului reprezentat in limba franceza. Adica wtf ??? Experienta mi-a lasat un gust amar. Inca mai am undeva pe retina un St. Jean, St. Georges et compagnie…weird. Si de atunci nu-mi mai plac bisericile romanesti de mon pays de merveilles.
Am aflat ulterior ca mai sunt in Paris alte 2 sau chiar 3 biserici romanesti, m-am informat asupra adreselor, insa de fiecare data cand imi puneam in gand sa merg imi reveneau in minte numele sfintilor in limba romana si renuntam la idée. Si uite asa in fiecare duminica dimineata ma trezeam cu dorinta de a merge la biserica sa fac si eu o cruce ca un bun crestin ce sunt in speranta c-o sa-mi mai ierte si mie cineva pacatele. Si ramaneam cu dorinta.
Acum cateva saptamani insa, ceva s-a schimbat.
Ca in fiecare joi, la cursul de ghidaj, proful ne-a propus o noua destinatie- de data asta a fost vorba de Notre Dame. Dupa 2.30h petrecute in interiorul catedralei analizand fiecare pietricica de la temelie pana la vitralii si restul, sentimentul de raceala care mi-l insuflau pana odinioara catedralele catolice s-a evaporat din sistemul meu.
In concluzie, duminica asta mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa asist la mesa de seara. De la inceputul ceremoniei am realizat ca sunt usor mai speciala decat restul din jur pentru ca eram singura care facea semnul crucii in maniera ortodoxa. Atmosfera e intradevar inaltatoare, slujba si rugaciunile sunt aproximativ asemanatoare cu cele de acasa, numai ca-s in franceza sau latina. Nu mi-a fost greu sa recunosc Crezul sau Tatal nostru si nici Sfanta Evanghelie.
So…i’ve found myself a place of prayer.
De cand am aterizat in Franta, marturisesc ca am ajuns doar o singura data intr-o biserica romaneasca, ortodoxa, undeva intr-o comuna inafara Parisului. Ce m-a frapat a fost faptul ca icoanele “ca la noi acasa” aveau inscriptionat numele sfantului reprezentat in limba franceza. Adica wtf ??? Experienta mi-a lasat un gust amar. Inca mai am undeva pe retina un St. Jean, St. Georges et compagnie…weird. Si de atunci nu-mi mai plac bisericile romanesti de mon pays de merveilles.
Am aflat ulterior ca mai sunt in Paris alte 2 sau chiar 3 biserici romanesti, m-am informat asupra adreselor, insa de fiecare data cand imi puneam in gand sa merg imi reveneau in minte numele sfintilor in limba romana si renuntam la idée. Si uite asa in fiecare duminica dimineata ma trezeam cu dorinta de a merge la biserica sa fac si eu o cruce ca un bun crestin ce sunt in speranta c-o sa-mi mai ierte si mie cineva pacatele. Si ramaneam cu dorinta.
Acum cateva saptamani insa, ceva s-a schimbat.
Ca in fiecare joi, la cursul de ghidaj, proful ne-a propus o noua destinatie- de data asta a fost vorba de Notre Dame. Dupa 2.30h petrecute in interiorul catedralei analizand fiecare pietricica de la temelie pana la vitralii si restul, sentimentul de raceala care mi-l insuflau pana odinioara catedralele catolice s-a evaporat din sistemul meu.
In concluzie, duminica asta mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa asist la mesa de seara. De la inceputul ceremoniei am realizat ca sunt usor mai speciala decat restul din jur pentru ca eram singura care facea semnul crucii in maniera ortodoxa. Atmosfera e intradevar inaltatoare, slujba si rugaciunile sunt aproximativ asemanatoare cu cele de acasa, numai ca-s in franceza sau latina. Nu mi-a fost greu sa recunosc Crezul sau Tatal nostru si nici Sfanta Evanghelie.
So…i’ve found myself a place of prayer.
cadeaux....
E vremea cadourilor.
Ma gandeam azi in metrou ce mi-as dori cel mai mult…
Zapada. Da. Imi doresc atat de mult zapada de Craciun, zapada de acasa, nametii aia pufosi, bulgari, fulgi din aia mari pe care sa-i urmaresc fascinata de la fereastra de la caldura, cu o ceasca de ceai cald in mana ( nu mi-a placut niciodata ceaiul, dar acum face parte din viata mea frantuzeasca…and i’m getting used to it) et quelques petits gateaux au chocolat
Ultima data cand a nins in Paris a fost fenomenal. Ieseam din metrou, ma intorceam de la scoala si ningea cu fulgi mari din aia in forma de stelute care se perindau cu sutele prin fata ochilor mei si faceau ca La Grande Arche de la Defense sa fie usor blurry.
In fine, dupa ce am trimis sms-uri cu « Il neige ! » tuturor celor care m-am gandit c-o sa le pese de acest fenomen meteorologic, mi-am dat seama ca pentru parizieni ninsoarea nu e tocmai un motiv de bucurie. In primul rand, nici macar nu stiu cum sa reactioneze in aceste momente. Majoritatea am vazut ca aveau grimasa aia de meprise pe fata(in special sexul slab), genre « Oh,non! Mi se strica brushingul ! ». In plus, odata cu fulgii, umbrelele au invadat strazile. Fulgi+umbrele nu mi se pare o combinatie atat de buna.
In fine, au mai urmat apoi celelalte dezastre naturale : ambuteiaje pe periferic si pe strazile Parisului care au durat chiar zeci de ore, tensiunea si indispozitia tuturor… Tatal meu a ramas blocat timp de 12 ore pe periferic la 60km de Paris datorita soferilor francezi care, intrand in contact cu poleiul si cu ninsoarea au preferat sa-si abandoneze masinile pe autostrada si sa se retraga in vreun hotel din apropiere unde e cald si bine si…nu aluneca. Bizar. Trenuri au fost suprimate.
Pe buzele tuturor era cuvantul « ninsoare » asociat cu « folie » sau « temps de merde ». Ziarele si stirile tv au vuit « La France sous la neige and shit… » dar n-au fost mai mult de 15cm de zapada.
In concluzie, am fost cam singura care sa se bucure de ninsoare. In plus, la unele din mesajele pe care le-am trimis cu « Il neige ! » am primit raspuns « Ici, il neige pas…dsl » deci n-am prea avut cum si cu cine sa-mi impartasesc starea de spirit.
Acum nu mai ninge. Nu cred c-o sa ninga nici de Craciun sau de Anul Nou. O sa fie la fel ca anul trecut aceeasi raceala umeda.
C’est dommage…
Ma gandeam azi in metrou ce mi-as dori cel mai mult…
Zapada. Da. Imi doresc atat de mult zapada de Craciun, zapada de acasa, nametii aia pufosi, bulgari, fulgi din aia mari pe care sa-i urmaresc fascinata de la fereastra de la caldura, cu o ceasca de ceai cald in mana ( nu mi-a placut niciodata ceaiul, dar acum face parte din viata mea frantuzeasca…and i’m getting used to it) et quelques petits gateaux au chocolat
Ultima data cand a nins in Paris a fost fenomenal. Ieseam din metrou, ma intorceam de la scoala si ningea cu fulgi mari din aia in forma de stelute care se perindau cu sutele prin fata ochilor mei si faceau ca La Grande Arche de la Defense sa fie usor blurry.
In fine, dupa ce am trimis sms-uri cu « Il neige ! » tuturor celor care m-am gandit c-o sa le pese de acest fenomen meteorologic, mi-am dat seama ca pentru parizieni ninsoarea nu e tocmai un motiv de bucurie. In primul rand, nici macar nu stiu cum sa reactioneze in aceste momente. Majoritatea am vazut ca aveau grimasa aia de meprise pe fata(in special sexul slab), genre « Oh,non! Mi se strica brushingul ! ». In plus, odata cu fulgii, umbrelele au invadat strazile. Fulgi+umbrele nu mi se pare o combinatie atat de buna.
In fine, au mai urmat apoi celelalte dezastre naturale : ambuteiaje pe periferic si pe strazile Parisului care au durat chiar zeci de ore, tensiunea si indispozitia tuturor… Tatal meu a ramas blocat timp de 12 ore pe periferic la 60km de Paris datorita soferilor francezi care, intrand in contact cu poleiul si cu ninsoarea au preferat sa-si abandoneze masinile pe autostrada si sa se retraga in vreun hotel din apropiere unde e cald si bine si…nu aluneca. Bizar. Trenuri au fost suprimate.
Pe buzele tuturor era cuvantul « ninsoare » asociat cu « folie » sau « temps de merde ». Ziarele si stirile tv au vuit « La France sous la neige and shit… » dar n-au fost mai mult de 15cm de zapada.
In concluzie, am fost cam singura care sa se bucure de ninsoare. In plus, la unele din mesajele pe care le-am trimis cu « Il neige ! » am primit raspuns « Ici, il neige pas…dsl » deci n-am prea avut cum si cu cine sa-mi impartasesc starea de spirit.
Acum nu mai ninge. Nu cred c-o sa ninga nici de Craciun sau de Anul Nou. O sa fie la fel ca anul trecut aceeasi raceala umeda.
C’est dommage…
baby steps
Deschid astazi un nou capitol al acestui blog. O mica recapitulare :In august m-am autoflagelat intorcandu-ma in Romania pentru 3 saptamani. Septembrie a fost perioada mea de negare. In octombrie am reluat contactul cu realitatea. In noiembrie mi-am recapatat speranta si buna dispozitie. Acum, I’m just dreaming of a white Christmas. It feels good to be back.
O noua zi. Si aici luna fuge de lumina soarelui cam la aceeasi ora ca in Romania. Ploapele-mi sunt lenese iar, insa stiu ca trebuie sa le dau curaj sa se trezeasca odata cu alarma telefonului. If i dont get out of this i just want you to know…that I really really love you. Din prima zi de septembrie pana in prezent, mereu aceleasi cuvinte ma trezesc in fiecare dimineata la realitate.
Atat a ramas. Amintirea de dimineata.
Dimineata mea se rezuma la o cafea si o tigara, drogurile mele preferate…care-mi asigura o moarte prematura. Hmm, dupa cum se vede am ramas la fel…in ceea ce priveste continutul. Forma insa e mult mai cizelata acum.
E intr-adevar bizar sa fii teleportat intr-un timp atat de scurt intr-o realitate paralela in care nu gasesti altceva familiar cu exceptia discutiilor cu mamica si taticu. Ei bine, am facut-o si pe asta.
Pentru necunoscatori sau cei care isi planifica sa emigreze…inceputul e al naibii de greu.
Ai impresia ca pana si constiinta romaneasca te paraseste, identitatea pare a se indeparta tot mai tare cu fiecare minut care trece, cu fiecare calatorie cu metroul, cu fiecare frunza care cade din platani in Sena, cu fiecare strop de ploaie care-ti bate-n geam,cu fiecare cuvant rostit in alta limba, cu fiecare film pe care-l vezi in cinema in versiune frantuzeasca…
Urmeaza perioada in care te afunzi intr-o deprimare pasiva, in cartile lui Nothomb sau in poeziile lui Rimbaud, in teme, in cafeteria de la faculta unde iti cauti in fiecare dimineata un fotoliu cat mai retras unde sa-ti bei cafeaua in liniste departe de Franta dezlantuita.
Zilele trec si tot mai multa lume se apropie de fotoliul tau…bineinteles dupa analiza amanuntita a subiectului(care-s eu).
Esti nevoit sa zambesti. Inceputul e promitator.
In prima zi scapi doar cu un raspuns subtil la zambet. A doua zi ai parte de vesnicele Bonjour !Ca va ? Raspunzi…zambesti. Si trecem la o noua etapa. Schimbam decorul, schimbam fotoliul. Canapeaua e mult mai confortabila si mai animata…la propriu.
Hey,there really is life on this planet.
Et me voila ! La Roumaine! Asta e uneori numele meu de alint. Suna penibil insa ma face sa ma simt bine, sa ma simt mai « acasa ». Si usor usor viata mea isi pierde aliura de scenariu de telenovela ieftina si devine din ce in ce mai interesanta.
Sa vorbim acum de lucruri cu adevarat interesante.
L O V E…tout le monde en parle, personne ne le connait vraiment.
J’ai l’impression de l’avoir connu de nouveau. Maybe it’s just my imagination, but it feels so damn good.
Bref…
Cutreierand Parisul in lung si in lat, une jeune fille comme moi n-are sansa sa intalneasca la colt de strada o mare dragoste. Sunt doar episoade, franturi de flirt with strangers with french accent. Tentant, ce sa mai?! In consecinta cooperezi cu un zambet, accepti sa savurezi o cafea au citron la o terasa, sa iesi la un diner prin vreun restaurant, sa vezi un film au Gaumont, sa te plimbi pe malul Senei. La un moment dat, zici stop.
Realizezi ca nu e ceea ce cauti. Partea buna e ca aici barbatii nu-ti poarta pica daca le trantesti in nas un NU, pardon NON ;)) Face parte din joc. Nu cunosc inca toate regulile si sunt retinuta.
Nuuu-urile au continuat, flirturile la fel, pana la marele eveniment organizat de facultate : La Soirée d’Intégration.
9 noiembrie 2010
Odata ce am gasit rochia perfecta, pantofii perfecti si brushingul perfect la coaforul de la colt, am purces cu mare incredere si cu un graunte de speranta spre Champs Elysees. Localul unde a avut loc marele eveniment al anului se numea Les Planches, un club fitos sur les Champs… un fel de Bamboo de Bucuresti if u know what i mean.
Prima persoana la care m-am gandit cand am iesit pe usa a fost Dooda mea draga. Mi-as fi dorit enorm sa fim impreuna, ca doua nebune, impiedicandu-ne in tocuri, pe ploaie pe Champs, pregatite pentru o betie lunga in club. Da. Ar fi fost genial. Dar n-a fost sa fie. Asa ca m-am rezumat la noii prieteni, Jess, Alexandrine, Dimitri, Tristan et compagnie (n-are rost sa enumar toate numele)
Imi pare rau ca nu ma simt in stare sa scriu in franceza pe blog-stiu ca-s curiosi sa patrunda in culisele vietii mele de romanca.
Insa am preferat sa rezerv acest drept celor de acasa…care sper ca inca nu m-au uitat. Si daca m-au uitat, ar fi bine sa stie ca eu nu i-am uitat si inca le duc dorul.
Revenind la soirée…Scopul actiunii era sa interactionam, studenti, fosti studenti si profesori intr-un cadru mai special. Ce-i drept, un lucru am de invatat de la francezi- cum sa te distrezi si sa te bucuri de viata.
Profii sunt niste oameni extraordinar de talentati si deschisi si prietenosi. Nu-mi vine sa cred ca am ajuns sa spun asta,dar uite ca se intampla. Liberte, Egalite, Fraternite. In seara aceea am fost toti o mare familie. Exceptand legatura de sange am avut in comun scena, dansul, buna dispozitie si da…turismul (noua mea dragoste).
Dupa cum ma cunoasteti, o clipa nu m-am oprit din dansat si cantat. In ceea ce priveste alcoolul, am profitat, dar cu masura. Nu,nu va mint ;)
Timpul a curs extrem de repede.
Nu mai stiu exact ora,insa imi amintesc ca eram in una din pauzele de tigara. M-am retras in fumoar, de data asta pe cont propriu. M-am asezat intr-un colt cu paharul de whiskey intr-o mana, cu tigara in cealalta. Savuram un moment agreabil in compania propriei mele solitudini si pe fundal stiu ca era David Guetta (yes, he’s French and fabulous)
Ignoram cu adevarat restul fumatorilor din jur pentr ca, la un moment dat, chiar ai impresia ca nu mai suporti sa mai auzi atata trancaneala frantuzeasca. Vorbesc al naibii de mult si despre orice. E usor enervant. Asa ca am preferat sa hibernez, fara sa schimb vreun cuvant cu nimeni, fara sa-i zambesc cuiva.
Stateam pe loc in mijlocul unei multimi care se misca haotic. Imi placea.
N-a durat mult starea asta.
A aparut el.
Saten, ochi albastri verzui nici acum nu-mi dau seama si, normal, posesor al unui accent frantuzesc omniprezent in fanteziile mele cele mai…deocheate.
In concluzie, Cintia, nu e genul tau de baiat si stii asta. Raman pe veci adepta unui brunet cu ochi caprui. Asta e drept. Am in sange slabiciunea asta…dar…povestea a continuat. Nu cred ca i-am zambit. Doar l-am privit si am continuat sa trag din tigara cu voluptate. In continuare, rochia neagra si perlele (made in Romania_Multumesc prietenilor care s-au gandit sa mi le ofere intr-o zi de 10 martie!) m-au ajutat sa-i atrag atentia.
Acum el zice ca de fapt ochii mei l-au atras, dar nu cred nicio iota.
Am devenit asadar un punct de interes intr-un fumoar. Interesant statut. Inafara unor priviri pe furis nu cred ca am mai primit altceva. Si am intrat in panica si am iesit.
Am mai dansat o buna bucata de vreme si mi l-am sters din minte.
Nevoia de nicotina m-a impins din nou sa ajung in fumoar. M-am asezat in acelasi colt, dar de data asta, cu spatele la restul fumatorilor.
Dintr-odata aud un “Oui, la Roumanie…”si alte bla bla-uri carora nu le-am mai dat importanta. Tresar…acasa…dor…Romania…iunie…august…acasa.
In nicio secunda m-am indreptat spre cel care rostise numele tarii mele. Nu mai stiu exact daca l-am ghiontit sau daca l-am batut pe umar insa stiu ca inainte sa se intoarca cu fata la mine am zis un Moi, je suis Roumaine ! cu o voce tremuranda si plina de speranta. Nu stiu exact ce speram, cred ca sa gasesc un roman student si el la IST. Voiam sa ma regasesc.
Spre marea mea uimire, individul pe care l-am asaltat nu era altul decat cel cu ochii albastri verzui mentionat mai sus. Cu un zambet larg, m-a privit lung cu niste ochi in care vedeai curiozitate si fascinatie. Ma simteam ca un exponat intr-un muzeu. Replica mea usor idioata a primit ca raspuns un Da !...care mi-a sunat foarte ciudat. Fara sa am timp sa realizez ce se intampla exact stiu ca au mai urmat un Multumesc! un Cu placere ! un Noroc ! Incercam sa realizez daca individul e roman, dar daca era roman probabil si-ar fi dat seama ca tot ce zice el acolo n-are niciun sens. In plus, daca ar fi roman si mi-ar insira cuvintele astea ar fi bine sa-l evit. Cine stie ce ciudat o mai fi…N-am avut insa prea mult timp sa reflectez la toate astea ca individul m-a coplesit cu o polologhie tout a fait francaise din care ma chinuiam sa inteleg tot si nu reuseam. Ooook…now what ? Aaa, da. Au urmat prezentarile. Nume frantuzesc, origine romana, cetatenie franceza. Mda. Cintia, unde ii gasesti ???sau mai bine zis Cum de te gasesc tipii astia ?
Cum au decurs apoi lucrurile ?
-Nu ne-am sarutat in seara respectiva.
-Ne-am cunoscut mai bine in pasi de dans
-Am savurat privirile-i care ma devorau cu o mare placere
-Mi-a fost foarte greu sa-mi amintesc ce numar de telefon am sa i-l pot da inainte sa plec acasa
-Am primit primul sms imediat ce am iesit din local
-Prima noastra intalnire a fost intr-o librarie
-A doua noastra intalnire a fost la Apple Store unde am ascultat prima data impreuna Thievery Corporation
-Am fumat tigari pe scarile de la Opera Garnier
-Am dansat vals in fata vitrinelor de la Galeriile Lafayette in timp ce sute de persoane treceau pe langa noi
-Am vazut Rubber impreuna(Le pneu tueur). No reason!
-Ne-am sarutat prima data in cinema while we were watching Saw6 3D (suna dubios.e dubios.bausem 3 beri)
-Iubeste pisicile si ma face sa zambesc
-El e un geniu, eu o problema
To be continued.
O noua zi. Si aici luna fuge de lumina soarelui cam la aceeasi ora ca in Romania. Ploapele-mi sunt lenese iar, insa stiu ca trebuie sa le dau curaj sa se trezeasca odata cu alarma telefonului. If i dont get out of this i just want you to know…that I really really love you. Din prima zi de septembrie pana in prezent, mereu aceleasi cuvinte ma trezesc in fiecare dimineata la realitate.
Atat a ramas. Amintirea de dimineata.
Dimineata mea se rezuma la o cafea si o tigara, drogurile mele preferate…care-mi asigura o moarte prematura. Hmm, dupa cum se vede am ramas la fel…in ceea ce priveste continutul. Forma insa e mult mai cizelata acum.
E intr-adevar bizar sa fii teleportat intr-un timp atat de scurt intr-o realitate paralela in care nu gasesti altceva familiar cu exceptia discutiilor cu mamica si taticu. Ei bine, am facut-o si pe asta.
Pentru necunoscatori sau cei care isi planifica sa emigreze…inceputul e al naibii de greu.
Ai impresia ca pana si constiinta romaneasca te paraseste, identitatea pare a se indeparta tot mai tare cu fiecare minut care trece, cu fiecare calatorie cu metroul, cu fiecare frunza care cade din platani in Sena, cu fiecare strop de ploaie care-ti bate-n geam,cu fiecare cuvant rostit in alta limba, cu fiecare film pe care-l vezi in cinema in versiune frantuzeasca…
Urmeaza perioada in care te afunzi intr-o deprimare pasiva, in cartile lui Nothomb sau in poeziile lui Rimbaud, in teme, in cafeteria de la faculta unde iti cauti in fiecare dimineata un fotoliu cat mai retras unde sa-ti bei cafeaua in liniste departe de Franta dezlantuita.
Zilele trec si tot mai multa lume se apropie de fotoliul tau…bineinteles dupa analiza amanuntita a subiectului(care-s eu).
Esti nevoit sa zambesti. Inceputul e promitator.
In prima zi scapi doar cu un raspuns subtil la zambet. A doua zi ai parte de vesnicele Bonjour !Ca va ? Raspunzi…zambesti. Si trecem la o noua etapa. Schimbam decorul, schimbam fotoliul. Canapeaua e mult mai confortabila si mai animata…la propriu.
Hey,there really is life on this planet.
Et me voila ! La Roumaine! Asta e uneori numele meu de alint. Suna penibil insa ma face sa ma simt bine, sa ma simt mai « acasa ». Si usor usor viata mea isi pierde aliura de scenariu de telenovela ieftina si devine din ce in ce mai interesanta.
Sa vorbim acum de lucruri cu adevarat interesante.
L O V E…tout le monde en parle, personne ne le connait vraiment.
J’ai l’impression de l’avoir connu de nouveau. Maybe it’s just my imagination, but it feels so damn good.
Bref…
Cutreierand Parisul in lung si in lat, une jeune fille comme moi n-are sansa sa intalneasca la colt de strada o mare dragoste. Sunt doar episoade, franturi de flirt with strangers with french accent. Tentant, ce sa mai?! In consecinta cooperezi cu un zambet, accepti sa savurezi o cafea au citron la o terasa, sa iesi la un diner prin vreun restaurant, sa vezi un film au Gaumont, sa te plimbi pe malul Senei. La un moment dat, zici stop.
Realizezi ca nu e ceea ce cauti. Partea buna e ca aici barbatii nu-ti poarta pica daca le trantesti in nas un NU, pardon NON ;)) Face parte din joc. Nu cunosc inca toate regulile si sunt retinuta.
Nuuu-urile au continuat, flirturile la fel, pana la marele eveniment organizat de facultate : La Soirée d’Intégration.
9 noiembrie 2010
Odata ce am gasit rochia perfecta, pantofii perfecti si brushingul perfect la coaforul de la colt, am purces cu mare incredere si cu un graunte de speranta spre Champs Elysees. Localul unde a avut loc marele eveniment al anului se numea Les Planches, un club fitos sur les Champs… un fel de Bamboo de Bucuresti if u know what i mean.
Prima persoana la care m-am gandit cand am iesit pe usa a fost Dooda mea draga. Mi-as fi dorit enorm sa fim impreuna, ca doua nebune, impiedicandu-ne in tocuri, pe ploaie pe Champs, pregatite pentru o betie lunga in club. Da. Ar fi fost genial. Dar n-a fost sa fie. Asa ca m-am rezumat la noii prieteni, Jess, Alexandrine, Dimitri, Tristan et compagnie (n-are rost sa enumar toate numele)
Imi pare rau ca nu ma simt in stare sa scriu in franceza pe blog-stiu ca-s curiosi sa patrunda in culisele vietii mele de romanca.
Insa am preferat sa rezerv acest drept celor de acasa…care sper ca inca nu m-au uitat. Si daca m-au uitat, ar fi bine sa stie ca eu nu i-am uitat si inca le duc dorul.
Revenind la soirée…Scopul actiunii era sa interactionam, studenti, fosti studenti si profesori intr-un cadru mai special. Ce-i drept, un lucru am de invatat de la francezi- cum sa te distrezi si sa te bucuri de viata.
Profii sunt niste oameni extraordinar de talentati si deschisi si prietenosi. Nu-mi vine sa cred ca am ajuns sa spun asta,dar uite ca se intampla. Liberte, Egalite, Fraternite. In seara aceea am fost toti o mare familie. Exceptand legatura de sange am avut in comun scena, dansul, buna dispozitie si da…turismul (noua mea dragoste).
Dupa cum ma cunoasteti, o clipa nu m-am oprit din dansat si cantat. In ceea ce priveste alcoolul, am profitat, dar cu masura. Nu,nu va mint ;)
Timpul a curs extrem de repede.
Nu mai stiu exact ora,insa imi amintesc ca eram in una din pauzele de tigara. M-am retras in fumoar, de data asta pe cont propriu. M-am asezat intr-un colt cu paharul de whiskey intr-o mana, cu tigara in cealalta. Savuram un moment agreabil in compania propriei mele solitudini si pe fundal stiu ca era David Guetta (yes, he’s French and fabulous)
Ignoram cu adevarat restul fumatorilor din jur pentr ca, la un moment dat, chiar ai impresia ca nu mai suporti sa mai auzi atata trancaneala frantuzeasca. Vorbesc al naibii de mult si despre orice. E usor enervant. Asa ca am preferat sa hibernez, fara sa schimb vreun cuvant cu nimeni, fara sa-i zambesc cuiva.
Stateam pe loc in mijlocul unei multimi care se misca haotic. Imi placea.
N-a durat mult starea asta.
A aparut el.
Saten, ochi albastri verzui nici acum nu-mi dau seama si, normal, posesor al unui accent frantuzesc omniprezent in fanteziile mele cele mai…deocheate.
In concluzie, Cintia, nu e genul tau de baiat si stii asta. Raman pe veci adepta unui brunet cu ochi caprui. Asta e drept. Am in sange slabiciunea asta…dar…povestea a continuat. Nu cred ca i-am zambit. Doar l-am privit si am continuat sa trag din tigara cu voluptate. In continuare, rochia neagra si perlele (made in Romania_Multumesc prietenilor care s-au gandit sa mi le ofere intr-o zi de 10 martie!) m-au ajutat sa-i atrag atentia.
Acum el zice ca de fapt ochii mei l-au atras, dar nu cred nicio iota.
Am devenit asadar un punct de interes intr-un fumoar. Interesant statut. Inafara unor priviri pe furis nu cred ca am mai primit altceva. Si am intrat in panica si am iesit.
Am mai dansat o buna bucata de vreme si mi l-am sters din minte.
Nevoia de nicotina m-a impins din nou sa ajung in fumoar. M-am asezat in acelasi colt, dar de data asta, cu spatele la restul fumatorilor.
Dintr-odata aud un “Oui, la Roumanie…”si alte bla bla-uri carora nu le-am mai dat importanta. Tresar…acasa…dor…Romania…iunie…august…acasa.
In nicio secunda m-am indreptat spre cel care rostise numele tarii mele. Nu mai stiu exact daca l-am ghiontit sau daca l-am batut pe umar insa stiu ca inainte sa se intoarca cu fata la mine am zis un Moi, je suis Roumaine ! cu o voce tremuranda si plina de speranta. Nu stiu exact ce speram, cred ca sa gasesc un roman student si el la IST. Voiam sa ma regasesc.
Spre marea mea uimire, individul pe care l-am asaltat nu era altul decat cel cu ochii albastri verzui mentionat mai sus. Cu un zambet larg, m-a privit lung cu niste ochi in care vedeai curiozitate si fascinatie. Ma simteam ca un exponat intr-un muzeu. Replica mea usor idioata a primit ca raspuns un Da !...care mi-a sunat foarte ciudat. Fara sa am timp sa realizez ce se intampla exact stiu ca au mai urmat un Multumesc! un Cu placere ! un Noroc ! Incercam sa realizez daca individul e roman, dar daca era roman probabil si-ar fi dat seama ca tot ce zice el acolo n-are niciun sens. In plus, daca ar fi roman si mi-ar insira cuvintele astea ar fi bine sa-l evit. Cine stie ce ciudat o mai fi…N-am avut insa prea mult timp sa reflectez la toate astea ca individul m-a coplesit cu o polologhie tout a fait francaise din care ma chinuiam sa inteleg tot si nu reuseam. Ooook…now what ? Aaa, da. Au urmat prezentarile. Nume frantuzesc, origine romana, cetatenie franceza. Mda. Cintia, unde ii gasesti ???sau mai bine zis Cum de te gasesc tipii astia ?
Cum au decurs apoi lucrurile ?
-Nu ne-am sarutat in seara respectiva.
-Ne-am cunoscut mai bine in pasi de dans
-Am savurat privirile-i care ma devorau cu o mare placere
-Mi-a fost foarte greu sa-mi amintesc ce numar de telefon am sa i-l pot da inainte sa plec acasa
-Am primit primul sms imediat ce am iesit din local
-Prima noastra intalnire a fost intr-o librarie
-A doua noastra intalnire a fost la Apple Store unde am ascultat prima data impreuna Thievery Corporation
-Am fumat tigari pe scarile de la Opera Garnier
-Am dansat vals in fata vitrinelor de la Galeriile Lafayette in timp ce sute de persoane treceau pe langa noi
-Am vazut Rubber impreuna(Le pneu tueur). No reason!
-Ne-am sarutat prima data in cinema while we were watching Saw6 3D (suna dubios.e dubios.bausem 3 beri)
-Iubeste pisicile si ma face sa zambesc
-El e un geniu, eu o problema
To be continued.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)