Dupa un weekend destul de monoton, mi-am inaugurat astazi noii pantofiori cutreierand strazile Parisului meu drag. De data asta insa am avut un itinerariu mai precis ca de obicei: the same old Sephora pentru urgente cosmetice si un lac de unghii numai bun pentru noul sezon, Yves Rocher pentru laptele meu de corp cu aroma de vanilie, Starbucks-partenerul ideal pentru nicotina trasa-n piept pe Champs Elysees si nu in ultimul rand Le Petit Palais- resedinta artei pure pariziene. In calitate de "etudiante en tourisme" ma mandresc cu un badge "Centre des monuments nationaux" care-mi permite sa vizitez, bineinteles in scop stiintific, asa-zis de cercetare, orice monument de pe teritoriul frantuzesc, sa am parte de invitatii la tot ce tine de expozitii de arta si restul tacamului...pe gratis. Avand in vedere ca saptamana asta e extrem de lejera si n-am prea multe activitati pe cap, mi-am pus in gand sa ma culturalizez putin. In concluzie,am petrecut azi 4 ore colindand galeriile Petit Palaisului si holbandu-ma la peste 100 de fotografii alb-negru. Fascinant,ce-i drept. M-am bucurat ca nu eram singura ciudata care face asta intr-o zi de marti: mai erau paznicii, ghidul, cativa tipi cu ochelari scoliti pe la vreo Academie des Arts sau Ecole des Beaux Arts,o mana de asiatici care se vedea ca au ajuns acolo din pura intamplare, bunici si bunicute de origine evreiasca si nu in ultimul rand, 3 cupluri care m-au impresionat in sensul cat se poate de bun al cuvantului. Dragostea si arta fotografica merg mana-n mana in tinutul asta napoleonian... Pana la noi experiente culturale, imi permit sa va impartasesc cateva fotografii si un filmulet cu o mica prezentare a expozitiei care mi-a placut mie mai mult. Regalez-vous de l'art!
Al doilea weekend cand sunt nevoita sa petrec ore intregi in pat,cu laptopul pe brate sau cu o carte buna in mana,savurand un cocktail de medicamente in speranta ca o sa-mi revin cat de curand. Histoire de reflechir encore un peu sur le passe,le present et l'avenir...
Toate povestile au un sfarsit. Fie Fat-Frumos pleaca pe calul lui alb, fie Ileana Cosanzeana pleaca si ea sau exista anumite conflicte de interese intre cei doi privind viitorul regatului si mostenitorii la tron...asta am invatat de mica si realitatea mi-a confirmat-o ulterior. Il y a quand meme des exceptions et moi,j'en connais une. N-o sa dau nume, stimate cititor,insa pun pariu ca multi or sa ghiceasca cine e personajul meu misterios. Am tot palavragit eu pe blog de marile mele iubiri,relatiile mele nemaipomenit de pompoase,clasice si romantice care au avut un final total neasteptat si prostesc. Aduni sentimente,momente si amintiri ca intr-un final sa realizezi c-a fost o mare pierdere de vreme. Pentru asta sunt facute relatiile de durata. Sa ne intalnim "alesul" si sa pierdem ani intregi alaturi de acesta pana in momentul in care farmecul lui se pierde in neant, pasiunea fuge si ea si ramai cu monotonia vietii in doi. Nemaipomenit! C'est pas grave, la vie continue, t'es encore jeune. Exista si o a doua categorie de relatii. Les coups de foudre. Apar cand te astepti mai putin(vezi zilele toride de vara), unde te astepti mai putin(vezi Disneyland Paris) si cu personaje intrigante(vezi tipul care e mereu alaturi de tatal tau in majoritatea timpului-ca fait bizarre,n'est-ce pas?). Apar. Dispar? Nu. Astea sunt singurele povesti fara sfarsit...sau mai bine zis al caror sfarsit nu are un contur bine definit. Ce indrug eu aici? Sa detaliem. Paris. Vara. Socializam. Cu cine? Cu tineri. Ce tineri? Cei care ii inspira incredere tatalui tau si pe care ii apreciaza mult. Cine se gandea ca ai sa fii si tu printre ei? Simpatic,sarmant,cu un zambet cuceritor. Suna a Fat-Frumos insa nu e. Nici eu nu sunt o Ileana Cosanzeana pentru el. Chiar si acum in 2011 mi-am pastrat statutul de "fetita" si el e "copil nebun". Impreuna am sfidat toate regulile jocului in doi si a povestilor de dragoste si a aventurilor ca sa dam nastere unei solide prietenii in primul rand si a unor momente de neuitat. Am invins timpul si am trait mai intens decat traiesc unii intr-o viata intr-un interval de...sa zic saptamani? sa zic luni? sa zic zile? sa zic nopti? Nu...viata noastra a durat o vara, la fel cum dragostea dureaza trei ani. O vara in care ne-am gasit si nasi, ne-am facut planuri de nunta si alte nebunii una mai inedita ca cealalta. In rest, noptile ne erau zile si zilele nopti, vinul rosu sange si muzica liniste. Ne-am improspatat tineretea cu senzatii de neuitat si am trait la unison,pentru prima data in viata amandurora,o astfel de experienta pe care nici acum nu as putea-o califica. Imi place enorm de mult sa dau titluri la orice insa in ceea ce ne-a privit, am ramas inca fara cuvinte. Nu stie nimeni ce a fost, nici macar noi. Stiu insa ce n-a fost. N-au fost certuri, n-au fost ape tulburi, n-au fost conflicte, n-a fost gelozie si n-a fost furtuna dupa vremea buna. Si uite asa dansam si acum cu aceeasi placere ca mai deunazi, avem aceleasi priviri pregatite unul pentru celalalt, avem aceleasi replici de flirt si acelasi farmec impreuna. Cum ar zice unii, se pare ca am fi unul dintre cele mai frumoase cupluri;)). Asta doar pentru ca nu suntem un cuplu. Suntem noi. Doi. Cred ca exista doi fara noi...adica doi nu implica noi... Asadar aceasta e povestea noastra fara sfarsit, acesta e cavalerul care se gandeste sa-ti ofere un trandafir alb abia dupa un an jumate si asta nu te impiedica sa il apreciezi mult pentru asta. Acesta e individul care mi-a furat un inel in loc sa-mi ofere unul(cum ziceam,am sfidat impreuna toate regulile jocului;))).Acestea au fost buzele pe care le sarutam cu pasiune in trecut si pe care incerc sa le tin cat mai departe cand ne invaluim in pasi de dans... Si totul se rezuma la un joc de copii. Exista insa si in nebunia asta putina luciditate care vine,normal,din partea mea. Cum ziceam,vara de acum doi ani ne-a apartinut in totalitate. Asa ca acum nu putem cere si alt anotimp Providentei pentru ca am strica echilibrul lucrurilor si cine stie unde am putea ajunge? Motiv pentru care tin minte ca ti-am propus sa te vad o data pe luna si sa bem o cafea sau poate chiar mai rar. Sunt responsabila pentru limite insa nu le impun pentru ca asa am chef,pentru ca prefer sa ies cu noii prieteni de aici sau pentru ca am prea mult de invatat pentru examene. Chef de o cafea sau sa stau la taclale cu tine as avea mereu, prietenii de aici nu au atat de multe in comun cu mine cate ai tu iar cu scoala mereu m-am descurcat bine si nu-mi fac prea multe griji. Limitele sunt facute pentru a fi respectate si NU explicate.
nota bloggerului: Ok,iesim la film;)o data la 2 luni
A inceput numaratoarea inversa. 3,2,1...si o sa strig un Bonne Annee! N-o sa fiu nici alaturi de parinti, nici de cei dragi de acasa, nici de dude sau vaci, nici de Fat-Frumos cu ochii verzi despre care va povesteam in postul precedent. La trecerea dintre ani o sa fiu inconjurata de noi prieteni, un rose bun si sampanie. A venit vremea bilantului. 2010? Viata mea a luat o turnura neasteptata din toate punctele de vedere. In prima zi a anului 2010 ma gandeam la casatorie, la copii si o familie fericita alaturi de un Dor...au trecut apoi luni intregi in care m-am atasat ca o lipitoare de o iubire care, intr-un final, a refuzat orice transfuzie de sange. Oricum in 2010 inima mea a inregistrat cele mai multe batai de inimi din viata mea si uneori, cand m-am simtit norocoasa, bataile astea au fost in tandem cu ale Lui. Lunile, saptamanile, zilele si secundele lui 2010 s-au scurs dramatic de repede. Zi de zi stiam ca la un moment dat,nisipul din clepsidra o sa ajunga la stadiul "Il faut partir en France!". Motiv pentru care am trait intens fiecare secunda petrecuta in tara. Am ras, am plans,am iertat, am iubit, am suferit, am urat,m-am apropiat,m-am indepartat, am impartasit si am ascuns asa cum nu am facut-o niciodata... Au fost momente cand am incercat sa fiu un om mai bun insa nu am reusit sa fiu decat ceea ce sunt si acum: un om cu vise, idealuri, vicii si ciudatenii care nu rade la bancuri(exceptie facand This is Spartaaaa!) Am suferit deceptii si infrangeri pe care le-am inlocuit cu o noua viata intr-o lume noua,in propria mea tara a minunilor. Our Alice does not regret that she followed the rabbit into its hole.It was the best thing that happened to her. 2010 a fost anul in care am fost admisa la o facultate in Franta. 2010 a fost anul in care m-am mutat in Paris. Un vis implinit pe care l-am platit cu varf si indesat. Pentru 2011 imi doresc sa ma regasesc. Parintilor mei si rudelor care mi-au mai ramas acasa le doresc sanatate si multa lumina in suflet, Doodei ii doresc sa intalneasca o dragoste care s-o faca sa vibreze ca stiu ca doar asa se simte ea implinita,prietenilor de aici la fel de multa pofta de viata ca si pana acum,lui Nicolas ii doresc sa i se indeplineasca visul de a trai in Berlin,lui Denn si DeeDee mult curaj in infernul bucurestean, lui Teo mult succes la facultate si multa viata de noapte, lui Alex si Sanzianei o doza uriasa de nebunie si voiosie si buzunarele pline pentru viitoare calatorii prin capitala Frantei... As mai avea un gand pentru Dor: Cu bine!
Da. Stiam ca esti acolo. De asta am deschis cufarul. Sa te vad, sa-ti simt din nou mirosul de frunze de trandafir uscate. Da. Stiu foarte bine ca acum miroase a ger, a frig si a ninsoare. Nu. Nu sunt dezamagita. N-am sperat sa gasesc altceva. Nu aveam cu ce sa mai sper altceva- ultima farama de speranta am lasat-o prin tei. Aici sperantele nu au mai renascut. Le-am innabusit pana s-au prapadit toate. Esti mai aproape acum. Cand am plecat stiam ca esti lac, pe cand acum esti rau si curgi spre mine. Da. Mi-am promis ca nu o sa stau in calea ta si nici n-o sa ma adap din izvorul tau. Stiu ca e de mult timp otravit. Acum susurul tau nu se mai rasfrange in cuvinte peste inima mea si nu mai putem comunica. Azi ne-am trimis amandoi vantul ca sa ne vorbeasca insa n-am reusit nici eu nici tu sa-i intelegem graiul. Cuvintele au ramas tot la mal si noi am plecat cu barcile noastre tot mai departe, in directii opuse. Eu inca sunt pe drum. Cred ca si tu faci acelasi lucru acum. Inaintam in continuare in directii opuse...acum cand s-a lasat seara ne e mai usor. Luna ta te impinge mai departe de mine,iar soarele meu ma trage spre celalalt mal.Stiu. Singuri nu am fi reusit. Eu am reusit azi sa ajung la mal. Erai asa departe. Soarele era atat de fierbinte si de aproape...si mi-a fost frica sa ma apropii prea tare. N-as vrea sa raman cu o noua cicatrice si de data asta tocmai de la soare. L-am trimis sa se culce. E deja tarziu, tu esti deja departe, nu mai am nevoie de soare.De ce sa-l fi oprit langa mine? Ma sufoca, ma arde si eu vreau racoare. Esti curajos ca ai pastrat luna langa tine. Lunile te inlantuie-n mreje...
Imi amintesc cu nostalgie de diminetile de duminica cand petreceam cateva ore bune sa ma reculeg in biserica. Episcopia Romanului si Manastirea Casin au fost lacasurile cele mai apropiate de sufletul meu. Cel mai emotionat moment a fost sa merg cu Alex, Sanz si B la Casin…Nu mai stiu cu ce ocazie am fost, insa m-a marcat. Bon, bref, on s’en fout maintenant. Acele vremuri n-or sa mai revina. De cand am aterizat in Franta, marturisesc ca am ajuns doar o singura data intr-o biserica romaneasca, ortodoxa, undeva intr-o comuna inafara Parisului. Ce m-a frapat a fost faptul ca icoanele “ca la noi acasa” aveau inscriptionat numele sfantului reprezentat in limba franceza. Adica wtf ??? Experienta mi-a lasat un gust amar. Inca mai am undeva pe retina un St. Jean, St. Georges et compagnie…weird. Si de atunci nu-mi mai plac bisericile romanesti de mon pays de merveilles. Am aflat ulterior ca mai sunt in Paris alte 2 sau chiar 3 biserici romanesti, m-am informat asupra adreselor, insa de fiecare data cand imi puneam in gand sa merg imi reveneau in minte numele sfintilor in limba romana si renuntam la idée. Si uite asa in fiecare duminica dimineata ma trezeam cu dorinta de a merge la biserica sa fac si eu o cruce ca un bun crestin ce sunt in speranta c-o sa-mi mai ierte si mie cineva pacatele. Si ramaneam cu dorinta. Acum cateva saptamani insa, ceva s-a schimbat. Ca in fiecare joi, la cursul de ghidaj, proful ne-a propus o noua destinatie- de data asta a fost vorba de Notre Dame. Dupa 2.30h petrecute in interiorul catedralei analizand fiecare pietricica de la temelie pana la vitralii si restul, sentimentul de raceala care mi-l insuflau pana odinioara catedralele catolice s-a evaporat din sistemul meu. In concluzie, duminica asta mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa asist la mesa de seara. De la inceputul ceremoniei am realizat ca sunt usor mai speciala decat restul din jur pentru ca eram singura care facea semnul crucii in maniera ortodoxa. Atmosfera e intradevar inaltatoare, slujba si rugaciunile sunt aproximativ asemanatoare cu cele de acasa, numai ca-s in franceza sau latina. Nu mi-a fost greu sa recunosc Crezul sau Tatal nostru si nici Sfanta Evanghelie. So…i’ve found myself a place of prayer.
